Luna de pe mare
De Eugen Matzota
Motorul susura uşor, cu bunăvoinţă, se vedea că-i place şi lui viteza. Luminile farurilor dezvăluiau treptat fragmente din fâşia murdară de asfalt care şerpuia printre copaci. Gil conducea degajat, cu piciorul stâng sprijinit de bord, sus, lângă volan. Nu era o poziţie cine ştie ce comodă, dar ce conta, important era că intriga pe toată lumea, şi pentru Gil asta era totul, să iasă într-un fel sau altul din banal.
Fata care era în dreapta lui avea ochi numai şi numai pentru el. Fuseseră la început câteva momente de teamă animalică pură, la primele scrâşnete de roţi, dar se potolise, vâzând că se menţine totuşi în viaţă.
Drumul era excesiv de drept şi Gil mergea constant cu 120, viteză care-ţi permite accesul la acea stare numită beţia vitezei. Din când în când, pe porţiunile mai lungi de drum drept, stingea farurile şi mergea aşa cât putea de mult, încercând să ghicească mijlocul şoselei. Aproape întotdeauna reuşea să se menţină instinctiv pe linia întreruptă. Erau şi momente când trebuia să tragă scurt de volan atunci când roţile ajungeau pe bordură, dar ce frumos era! Simţea că trăieşte.
Era sfârşitul lui august, o parte binevoitoare a verii. Stătea cu prietenii la o bere la “Doina” şi vorbea filosofie, ceea ce putea însemna ore multe la număr. Cineva, într-un moment al serii, adusese vorba despre mare, nisip, soare şi Gil, care nu fusese deloc în acel an pe litoral, simţi o poftă sălbatică de a exista chiar atunci, în aceeaşi clipă, în alt loc, undeva pe o plajă oarecare.
Ceilalţi râseră, cu îngăduinţă. Gil, însă, întinse mâna către ea şi-i spuse: “Mergem?” “Unde, la mare? Când, acum? Vorbeşti serios?” Gil se sculase deja de pe scaun. Fata ridică din umeri, le aruncă o privire celorlalţi, şi plecară amândoi. “Dacă nu ne mai întoarcem, să ştiţi că totuşi v-am iubit, mai spuse ea din mers.”
Acum era aproape 11 seara şi se apropiau de Dunăre. Se simţea deja parcă în aerul răcoros adierea brizei. Gil îşi puse haina neagră de catifea care zăcea aruncată pe bancheta din spate, unde era şi-o pătură, aşa, pentru orice eventualitate. Un timp se-ntrecuseră cu un englez. Cum acesta mergea însă constant cu 110, cine ştie ce-o -nsemna asta în mile, îl abandonaseră şi rămaseră doar ei singuri cu şoseaua.
Gil era atent să nu rateze puţinele viraje. Era obsedat de faptul că, odată şi-odată, va rata intrarea pe pod. De câte ori trecea peste un pod, avea această senzaţie îngrozitoare că, de data aceea, s-ar putea să nu nimerească drumul şi să cadă în apă. Iar podul acesta de peste Dunăre, atât de lung şi de înalt, i se părea o mare încercare. Când coborâră de pe el, simţi cum devine dintr-odată mai sigur şi mai stăpân pe el însuşi.
Fata nu părea a avea asemenea probleme. Îşi vedea de ale ei, adică se uita din ce în ce mai des la Gil. Nu era nevoie de cine ştie ce lumină, ochii-i străluceau destul şi Gil simţi instinctiv că va trebui să se oprească undeva, într-un loc cât de cât romantic. Ştia din proprie experienţă că sunt lucruri care nu se pot face ca lumea atunci când conduci. Orice-ar spune oricine, e foarte clar: ori, ori.
Luna înnobila peisajul cu argintul ei, pe dreapta drumului se-ntindeau lanuri de porumb înalt. Puse o frână bruscă şi o luă pe un drumeag flancat de tulpini drepte şi se-ndepărtară binişor de şosea. Ea nu spunea nimic, aştepta doar. Gil găsi un intrând în păduricea de porumb şi opri acolo. Aşteptă să treacă praful, apoi ieşi afară. Era o linişte adâncă. Doar foşnetul firav al foilor de porumb şi nimic mai mult. De undeva, de sus, luna mai adăuga puţin mister.
Când intră înapoi în maşină, ea lăsase scaunele pe spate şi făcuse din interior un pat mare. “Ce faci?, întrebă Gil, mai mult aşa să-şi mai revină la realitate.” “Nimic, mi-era frig. Hai, vino...” În lumina lunii, pielea ei părea atât de albă încât bătea în albastru. Printre braţele-i uşor încrucişate, sânii mici se strecurau obraznici. Gil se întinse în stânga ei şi o muşcă uşor de sân. “Ei, nu aşa, mai uşor...” Atât apucă să spună şi totul se pierdu într-o învâlmăşeală de trupuri care se căutau cu disperare. Restul lumii dispăruse dincolo de ceaţa roşie a sângelui clocotind.
Luna stătea sfioasă, ascunsă după un nor. În liniştea de după, Gil alungit pe spate, cu un picior alunecat în afară, pe uşa deschisă, simţi ceva rece şi umed, la un moment dat. Un şarpe, Dumnezeule, fu primul gând care-i trecu prin cap. Îşi trase repede piciorul, delicat, însă, să n-o sperie. O sărută uşor pe umăr şi ieşi afară cu grijă.
La câţiva metri mai încolo, un câine negru dădea de zor din coadă. “Ce faci, mă, aici, în mijlocul câmpului?” Desigur, aparent, câinele nu-i răspunse, nici Gil nu se aştepta s-o facă. Câinele îl privea însă atent cu ochi strălucitori. Nu era prea greu de înţeles, senzaţia asta apăsătoare de nelinişte, ce căuta un câine aici, în mijlocul câmpului, la mare distanţă de orice aşezare omenească? Gil nici nu se mai uită la ceas, era sigur că nu putea fi decât acea oră a nopţii, ora 12. Trebuia să plece de-acolo, atunci, imediat!
Intră înapoi în maşină, îşi trase scaunul la loc şi-întoarse maşina repede, derapând. Se făcuse un praf gros, fata chicotea de zor, iar cocoşul nu mai cânta o dată, să scape de senzaţia aceea apăsătoare! Abia când ajunseră în şosea, de undeva, nu se ştie de unde, se auzi un cocoş. “I-auzi, un cocoş, spuse ea râzând.” Gil zâmbi şi el. Se părea că scăpase şi de această dată.
Restul drumului nu mai scoase nici-un cuvânt. Doar, din când în când, un “da” ori un “nu”, după cum o cerea situaţia. Ea nici nu observă că el nu mai era el. Îl iubea atât de mult pe Gil încât îi era suficient să stea pe lângă el, era mult prea entuziasmată. Şi nici nu avea de ce să se plângă, la urma urmei.
Ajunşi la Constanţa, cotiră la stânga, spre Mamaia. Trecură apoi dincolo de ea, spre Năvodari. Aici Gil mai încetini puţin, ca să găsească un drumeag spre mare, printre tufişuri. Frână brusc, dar trecuse deja de el. Dădu înapoi şi intrară încet pe drumeagul care se strecura printre tufişuri şi dune de nisip. Nici nu era nevoie de faruri, luna lumina de sus, ca o candelă gigantică. Umbrele tufişurilor pe dunele de nisip aveau forme care mai de care mai sinistre, iar fata se trăsese instinctiv spre Gil.
O ultimă ridicătură de nisip şi, deodată, chiar în faţa lor, la câţiva metri, apăru deodată marea. Până departe, undeva la capătul pământului, se zărea o întindere vălurită de argint topit. După umbrele tremurânde ale tufişurilor, şocul era mult prea mare. Gil frână atât de violent încât maşina derapă într-o parte. Rămaseră aşa, privind uimiţi, în tăcere, mai mult timp.
La un moment dat, o umbră trecu încet pe marginea mării. Părea că pluteşte pe argintul topit. Era un grănicer singuratic care nu le acordă nici-o atenţie. Nu erau ei primii nebuni pe care-i văzuse pe-acolo, la ceas de noapte, probabil. Se pierdu treptat, în stânga, spre Năvodari. Gil porni din nou motorul şi se îndreptă spre mare. Traversă cu grijă cei câţiva metri de nisip ai plajei.
Ajuns pe porţiunea de nisip udată de valuri, opri. Coborî să vadă cât e de tare nisipul. Urcă la loc, trase puţin înapoi, apoi porni de-a lungul limitei dintre plajă şi mare, cu o roată printre valuri. La început, încet, cu teamă, apoi din ce în ce mai repede, Stropii săreau în toate părţile. Deschise uşa din mers şi-i spuse şi fetei să facă la fel. Ca o pasăre cu aripile desfăcute, maşina alerga de-a lungul plajei, răvăşind valurile care se spărgeau de roţi. Ţipau amândoi ca doi nebuni la fiecare val mai curajos care-i stropea.
Făcură aşa mai multe ture încolo şi-ncoace până obosiră de-atâta zbenguială. Într-un târziu, destul de greu, Gil dibui cărarea pe care veniseră. Undeva pe la jumătatea drumului înapoi spre şosea, coti printre tufişuri şi opri. “Gata, aici dormim, îi spuse el. Şi dimineaţă mai vedem noi ce facem.” făcură din nou patul în maşină, folosind păturile care se aflau pe-acolo pentru orice eventualitate ca aceasta.
Înainte de a adormi, Gil mai trase o privire pe-afară. Linişte. Nici valurile nu se auzeau măcar. Pe o dună de nisip, profilat pe cerul luminat către Mamaia, se zărea un câine stând de pază. Gil zâmbi, aşa, mai mult pentru el însuşi, şi se-ntinse lângă fată. Acum putea dormi liniştit.
Motorul susura uşor, cu bunăvoinţă, se vedea că-i place şi lui viteza. Luminile farurilor dezvăluiau treptat fragmente din fâşia murdară de asfalt care şerpuia printre copaci. Gil conducea degajat, cu piciorul stâng sprijinit de bord, sus, lângă volan. Nu era o poziţie cine ştie ce comodă, dar ce conta, important era că intriga pe toată lumea, şi pentru Gil asta era totul, să iasă într-un fel sau altul din banal.
Fata care era în dreapta lui avea ochi numai şi numai pentru el. Fuseseră la început câteva momente de teamă animalică pură, la primele scrâşnete de roţi, dar se potolise, vâzând că se menţine totuşi în viaţă.
Drumul era excesiv de drept şi Gil mergea constant cu 120, viteză care-ţi permite accesul la acea stare numită beţia vitezei. Din când în când, pe porţiunile mai lungi de drum drept, stingea farurile şi mergea aşa cât putea de mult, încercând să ghicească mijlocul şoselei. Aproape întotdeauna reuşea să se menţină instinctiv pe linia întreruptă. Erau şi momente când trebuia să tragă scurt de volan atunci când roţile ajungeau pe bordură, dar ce frumos era! Simţea că trăieşte.
Era sfârşitul lui august, o parte binevoitoare a verii. Stătea cu prietenii la o bere la “Doina” şi vorbea filosofie, ceea ce putea însemna ore multe la număr. Cineva, într-un moment al serii, adusese vorba despre mare, nisip, soare şi Gil, care nu fusese deloc în acel an pe litoral, simţi o poftă sălbatică de a exista chiar atunci, în aceeaşi clipă, în alt loc, undeva pe o plajă oarecare.
Ceilalţi râseră, cu îngăduinţă. Gil, însă, întinse mâna către ea şi-i spuse: “Mergem?” “Unde, la mare? Când, acum? Vorbeşti serios?” Gil se sculase deja de pe scaun. Fata ridică din umeri, le aruncă o privire celorlalţi, şi plecară amândoi. “Dacă nu ne mai întoarcem, să ştiţi că totuşi v-am iubit, mai spuse ea din mers.”
Acum era aproape 11 seara şi se apropiau de Dunăre. Se simţea deja parcă în aerul răcoros adierea brizei. Gil îşi puse haina neagră de catifea care zăcea aruncată pe bancheta din spate, unde era şi-o pătură, aşa, pentru orice eventualitate. Un timp se-ntrecuseră cu un englez. Cum acesta mergea însă constant cu 110, cine ştie ce-o -nsemna asta în mile, îl abandonaseră şi rămaseră doar ei singuri cu şoseaua.
Gil era atent să nu rateze puţinele viraje. Era obsedat de faptul că, odată şi-odată, va rata intrarea pe pod. De câte ori trecea peste un pod, avea această senzaţie îngrozitoare că, de data aceea, s-ar putea să nu nimerească drumul şi să cadă în apă. Iar podul acesta de peste Dunăre, atât de lung şi de înalt, i se părea o mare încercare. Când coborâră de pe el, simţi cum devine dintr-odată mai sigur şi mai stăpân pe el însuşi.
Fata nu părea a avea asemenea probleme. Îşi vedea de ale ei, adică se uita din ce în ce mai des la Gil. Nu era nevoie de cine ştie ce lumină, ochii-i străluceau destul şi Gil simţi instinctiv că va trebui să se oprească undeva, într-un loc cât de cât romantic. Ştia din proprie experienţă că sunt lucruri care nu se pot face ca lumea atunci când conduci. Orice-ar spune oricine, e foarte clar: ori, ori.
Luna înnobila peisajul cu argintul ei, pe dreapta drumului se-ntindeau lanuri de porumb înalt. Puse o frână bruscă şi o luă pe un drumeag flancat de tulpini drepte şi se-ndepărtară binişor de şosea. Ea nu spunea nimic, aştepta doar. Gil găsi un intrând în păduricea de porumb şi opri acolo. Aşteptă să treacă praful, apoi ieşi afară. Era o linişte adâncă. Doar foşnetul firav al foilor de porumb şi nimic mai mult. De undeva, de sus, luna mai adăuga puţin mister.
Când intră înapoi în maşină, ea lăsase scaunele pe spate şi făcuse din interior un pat mare. “Ce faci?, întrebă Gil, mai mult aşa să-şi mai revină la realitate.” “Nimic, mi-era frig. Hai, vino...” În lumina lunii, pielea ei părea atât de albă încât bătea în albastru. Printre braţele-i uşor încrucişate, sânii mici se strecurau obraznici. Gil se întinse în stânga ei şi o muşcă uşor de sân. “Ei, nu aşa, mai uşor...” Atât apucă să spună şi totul se pierdu într-o învâlmăşeală de trupuri care se căutau cu disperare. Restul lumii dispăruse dincolo de ceaţa roşie a sângelui clocotind.
Luna stătea sfioasă, ascunsă după un nor. În liniştea de după, Gil alungit pe spate, cu un picior alunecat în afară, pe uşa deschisă, simţi ceva rece şi umed, la un moment dat. Un şarpe, Dumnezeule, fu primul gând care-i trecu prin cap. Îşi trase repede piciorul, delicat, însă, să n-o sperie. O sărută uşor pe umăr şi ieşi afară cu grijă.
La câţiva metri mai încolo, un câine negru dădea de zor din coadă. “Ce faci, mă, aici, în mijlocul câmpului?” Desigur, aparent, câinele nu-i răspunse, nici Gil nu se aştepta s-o facă. Câinele îl privea însă atent cu ochi strălucitori. Nu era prea greu de înţeles, senzaţia asta apăsătoare de nelinişte, ce căuta un câine aici, în mijlocul câmpului, la mare distanţă de orice aşezare omenească? Gil nici nu se mai uită la ceas, era sigur că nu putea fi decât acea oră a nopţii, ora 12. Trebuia să plece de-acolo, atunci, imediat!
Intră înapoi în maşină, îşi trase scaunul la loc şi-întoarse maşina repede, derapând. Se făcuse un praf gros, fata chicotea de zor, iar cocoşul nu mai cânta o dată, să scape de senzaţia aceea apăsătoare! Abia când ajunseră în şosea, de undeva, nu se ştie de unde, se auzi un cocoş. “I-auzi, un cocoş, spuse ea râzând.” Gil zâmbi şi el. Se părea că scăpase şi de această dată.
Restul drumului nu mai scoase nici-un cuvânt. Doar, din când în când, un “da” ori un “nu”, după cum o cerea situaţia. Ea nici nu observă că el nu mai era el. Îl iubea atât de mult pe Gil încât îi era suficient să stea pe lângă el, era mult prea entuziasmată. Şi nici nu avea de ce să se plângă, la urma urmei.
Ajunşi la Constanţa, cotiră la stânga, spre Mamaia. Trecură apoi dincolo de ea, spre Năvodari. Aici Gil mai încetini puţin, ca să găsească un drumeag spre mare, printre tufişuri. Frână brusc, dar trecuse deja de el. Dădu înapoi şi intrară încet pe drumeagul care se strecura printre tufişuri şi dune de nisip. Nici nu era nevoie de faruri, luna lumina de sus, ca o candelă gigantică. Umbrele tufişurilor pe dunele de nisip aveau forme care mai de care mai sinistre, iar fata se trăsese instinctiv spre Gil.
O ultimă ridicătură de nisip şi, deodată, chiar în faţa lor, la câţiva metri, apăru deodată marea. Până departe, undeva la capătul pământului, se zărea o întindere vălurită de argint topit. După umbrele tremurânde ale tufişurilor, şocul era mult prea mare. Gil frână atât de violent încât maşina derapă într-o parte. Rămaseră aşa, privind uimiţi, în tăcere, mai mult timp.
La un moment dat, o umbră trecu încet pe marginea mării. Părea că pluteşte pe argintul topit. Era un grănicer singuratic care nu le acordă nici-o atenţie. Nu erau ei primii nebuni pe care-i văzuse pe-acolo, la ceas de noapte, probabil. Se pierdu treptat, în stânga, spre Năvodari. Gil porni din nou motorul şi se îndreptă spre mare. Traversă cu grijă cei câţiva metri de nisip ai plajei.
Ajuns pe porţiunea de nisip udată de valuri, opri. Coborî să vadă cât e de tare nisipul. Urcă la loc, trase puţin înapoi, apoi porni de-a lungul limitei dintre plajă şi mare, cu o roată printre valuri. La început, încet, cu teamă, apoi din ce în ce mai repede, Stropii săreau în toate părţile. Deschise uşa din mers şi-i spuse şi fetei să facă la fel. Ca o pasăre cu aripile desfăcute, maşina alerga de-a lungul plajei, răvăşind valurile care se spărgeau de roţi. Ţipau amândoi ca doi nebuni la fiecare val mai curajos care-i stropea.
Făcură aşa mai multe ture încolo şi-ncoace până obosiră de-atâta zbenguială. Într-un târziu, destul de greu, Gil dibui cărarea pe care veniseră. Undeva pe la jumătatea drumului înapoi spre şosea, coti printre tufişuri şi opri. “Gata, aici dormim, îi spuse el. Şi dimineaţă mai vedem noi ce facem.” făcură din nou patul în maşină, folosind păturile care se aflau pe-acolo pentru orice eventualitate ca aceasta.
Înainte de a adormi, Gil mai trase o privire pe-afară. Linişte. Nici valurile nu se auzeau măcar. Pe o dună de nisip, profilat pe cerul luminat către Mamaia, se zărea un câine stând de pază. Gil zâmbi, aşa, mai mult pentru el însuşi, şi se-ntinse lângă fată. Acum putea dormi liniştit.
