I O N

De Eugen Matzota

Cobora drumul frecându-şi mâinile, hotărât lucru, era mult prea frig pentru o zi de septembrie, îşi zise Ion în gând, neîndrăznind să înjure, aşa, din senin, cum făceau alţii, cu mare uşurinţă, fără a se teme de Cel de Sus. 
El nu era ca ei, hotărât lucru... 

Ce s-ar fi ales de capul lui dacă nu-l lua Părintele pe lângă el atunci când părinţii i se prăpădiserâ amândoi deodată la Marele cutremur, ar fi ajuns desigur ca ceilalţi de leat cu el, să sprijine mesele cârciumii din vale, înjurând politica şi politicienii, scuipând seminţe, gândea el privind spre cei câţiva care deja se cinsteau de zor la acea oră a dimineţii.
Ocoli cu grijă noroaiele, aceleaşi bălţi pe care le ştia de ani de zile, nimeni nu se sinchisea de ele, făceau deja parte din viaţă. Intră în curtea bisericii, unde vântul bătea în voia sa, fluierând printre crucile răzleţe, şi urcă în clopotniţă, aici era lumea lui, nimeni nu ştia mai bine ca el să facă să vorbească marele clopot, cel puţin aşa zicea Părintele, şi dacă zicea el, aşa era, pentru că el avea întotdeauna dreptate. 

Ion nu mai cunoscuse un om atât de înţelept, pe toate le ştia Părintele, puteai să-l întrebi toate cele, că avea întotdeauna răspuns. Doar despre soţia lui nu ştia Părintele ce să mai zică şi nici nu-i era bine a-şi aminti cum plecase dumneaei cu ani în urmă la oraş, la doctor, şi nu se mai întorsese, nici a doua zi, nici după aceea, chiar dacă fusese şi notarul după dânsa, şi, dacă nici el nu reuşise s-o convingă, pesemne că avea dumneaei motive serioase, pe care Ion nu avea cum să le priceapă, nu pricepea el ce citea Părintele de prin hârtiile acelea frumos colorate pe care le primea de departe, mult mai departe decât casa unde se opreau trenurile, dincolo de deal, darămite de-ale cucoanelor. 

Sus, aici în clopotniţă, se simţea Ion în lumea lui, nimeni nu urca până acolo de unde cu ani în urmă se aruncase fata primarului, doar puţin înainte de chiar nunta ei, şi lumea zicea că mai vine pe acolo din când în când, că-i e dor să vadă satul de sus, că doar câţiva plopi aveau vârfuri mai semeţe. Ion ştia, însă, că, de acolo, de sus, de unde trebuie să se afle ea acum, satul se vede şi mai bine, ce să mai caute ea pe acolo, oricum, nimeni n-o mai găsise vreodată, poate că-şi luase doar zborul? 

Doar vântul care se plimba printre crengi mai aducea câteodată glasuri de demult, într-o vorbire ciudată, care doar aducea cu a străbunilor săi, dar poate că nici nu era a lor, cine ştie, nici Părintele nu ştia, doar îi spuse să mai dea cu tămâie din când în când, dacă-i era frică, dar de ce să-i fie, că doar nu erau lotri?
Ion ciuli urechile, din nou vorbea vântul, şi vorbea pe înţelesul lui, erau mai mulţi oameni la un loc, undeva, nu departe de aici, poate chiar la casa trenurilor, că se mai auzea şi un uşor şuierat, aşa cum ştia Ion că face trenul atunci când trece de la o lume la alta, de la un cătun la altul, de la un oraş la altul, că ştia el de la cei care făcuseră armata că există cătune mari, mari de tot, care se cheamă aşa. 

Nici nu avea rost să pună la îndoială cele spuse de ei, le auzise de atâtea ori şi, apoi, cine s-ar fi sinchisit să-i spună lui poveşti, de ce să minţi când nu e rost de aşa ceva? Părintele îi spusese că şi minciuna e bună, câteodată, că dacă-l vezi pe unul cu cuţitul în mână, alergându-l pe altul, mai amărât, nu-i spui încotro a luat-o, îl minţi, şi e bine aşa, să minţi, ca să-l scapi. Dar pe el, pe Ion, adică, de ce l-ar minţi cineva, cine să-şi piardă timpul cu el, şi aşa nu vorbea mai nimeni cu el, de câte ori dădea ziua bună, abia dacă primea un mormăit în schimb, doar Părintele îl asculta şi-l povăţuia şi-i spunea că oamenii sunt aşa cum sunt, iară nu altfel, după cum ne închipuim noi, şi că fiecare are drumul lui, pe care singur şi-l alege.
Dar drumul lui care era, asta nu putu Părintele să-i desluşească prea bine, nici nu avea timp, că oamenii mureau mai repede decât s-ar fi aşteptat şi parcă într-adins alţii apăreau pe lume, mai mulţi şi mai mulţi pe an ce trecea. Şi pentru că Parintele le avea pe ale lui, că încă nu putea s-o uite pe cucoană şi încă nu putea să înţeleagă ce şi de ce, Ion cu cine să vorbească, că doar nu s-o apuca acum să vorbească singur, aşa cum povesteau unii despre oamenii care nu le mai au pe ale lor, care au plecat o parte dincolo de ei şi le zice lumea nebuni, doar pentru că nu sunt ca ceilalţi, sau poate nu numai.

Atunci, dar numai atunci când nu avea cu cine vorbi, Ion vorbea cu vântul, care, sigur, le avea şi el pe ale lui, nu era mereu acolo cu el, mai pleca urechea şi la alţii, dar, oricum, îi era mai aproape ca ceilalţi oameni din sat, duşi cu treburile lor. Acum, vântul parcă încerca să-l convingă să treacă dincolo de stână, tocmai peste deal, la casa unde opreau trenurile, acolo unde doar oamenii cu treburi importante aveau de mers, ceilalţi ce să caute aşa departe? Poate că el ştia mai bine ce avea Ion de făcut, oricum văzuse multe prin drumurile sale, mereu plecat, mereu departe de casa lui, undeva în munţi, aşa cum spuneau bătrânii, într-o peşteră care se şi chema aşa, pentru că era a lui, normal, nu?
Ion privi spre deal, printre vii, unde se zăreau puncte albe pe pajiştea din vârf, oile de la stână, mai departe nu vedea şi nici nu ştia ce putea fi, nici nu era treaba lui, niciodată nu ajunsese până acolo, nu era lumea lui, era a lor, a celor care plecau din sat. În partea cealaltă era muntele, unde nimeni nu se ducea, doar copiii încercau să ajungă cât mai sus, că erau mici şi nu ştiau, dar se opreau destul de repede, pereţii de piatră nu erau de joacă.

Vântul îi mângâia din nou uşor urechile, aducându-i chemări îndepărtate, mâinile lui îl trăgeau parcă spre mai departe, dincolo de deal, dincolo de lume. Părintele era la nuntă, nu avea să vină până dimineaţa, iar când va veni oricum nu va mai fi în stare de nimic, că aşa uita de ea, gândi Ion şi, de ce să nu vadă şi el casa aceea, poate chiar şi trenul, că, uite, anii treceau şi el doar în închipuire avea ceea ce alţii trăiseră cu viaţa lor.

Coborî cu grijă scările şubrede, ar fi trebuit să le repare demult, dar nu găsise lemn bun, Părintele se interesa din ce în ce mai puţin de cele lumeşti, singur îi era greu, dar, sigur, mâine se va apuca de ele, sau poate că nu, cum o da Dumnezeu! O luă încet pe poteca dintre morminte, pe poteca pentru vii, ceilalţi erau duşi pe aleea din mijloc, cu castani, şi ieşi încet din lumea lui.

Ajunse destul de repede la stână, câinii nici măcar nu se osteniră să-l latre, nici nu veniră măcar să-l miroasă, dacă e om sau arătare. Se opri puţin să privească de sus satul, mult mai de sus, de unde tare bine ar mai fi văzut şi fata primarului, dacă i-ar fi dat prin cap să urce dealul ori poate că o fi încercat, mai ştii? Oameni mici, mult mai mici decât îi ştia el, îşi vedeau de treburile lor, nişte copii goneau un porc pe uliţa dinspre pârâu, la cârciumă era mare veselie, veneau alte alegeri şi toată lumea avea ce bea, zgomotele nu prea mai ajungeau până aici sus, mult mai bine se auzea vântul plimbându-se prin porumbul de pe coama dealului.

Se întoarse cu spatele la lumea care oricum nu-l băga în seamă, îşi vedea de drumul ei, trase aer adânc în piept, mirosea a toamnă, mirosea a praf de stele, aşa îi spusese o dată Părintele, că stelele cad şi din ele se face praful de pe drum, care de aceea se şi cheamă colb, nu praf, cum îi spun cei care puţine pricep. Miroase a drum, gândi Ion, şi, încet-încet, cu mare grijă, să nu cumva să tulbure liniştea lumii în care el doar un trecător era, se apropie de sperietoarea de ciori care străjuia tărâmul de sus.
Cerul, care până acum era ascuns de deal, i se înfăţişa din ce în ce mai deschis, mai înalt, şi, pe când ajunse lângă mogâldeaţa de paie, toată splendoarea câmpiei de deasupra îl copleşi, aşa cum îşi închipuise el că trebuie să fie marea cea fără de capăt, atât că asta era o mare de pământ. Valurile de porumb foşneau tot aşa cum trebuie că foşnesc valurile sărate ale mării şi primul gând fu să fie tare atent, să nu îl fure, că-i spusese lui Părintele că mulţi oameni au fost răpiţi de valuri de-a lungul vremurilor, şi nu dintre cei mai neîndemânateci!
Soarele bătea de undeva de sus, chiar de deasupra capului, şi umbrele mici şi scurte fremătau în voia vântului, doar umbra lui mergea liniştită în urmă, fără grijă, plutind peste brazde. Ştia el prea bine că trebuie să fie atent, să nu-şi piardă urma, că e semn rău, aşa spunea Părintele, că nu toţi oamenii au umbră, doar cei vii cu adevărat.
Se opri lângă mogâldeaţă, părea speriată, oricum uimită, ce putea oare să o sperie pe ea, care asta face toată ziua, şi nici n-are suflet, ca oamenii, are doar treaba ei, cu ciorile şi alte cele de prin preajmă. Gândi că poate nu-i e bine, e prea cald, i-o fi sete, mai ştii, zicea Părintele că povestea cineva despre un băieţel din lemn, cu un nas tare, tare mare, care avea suflet, sau inimă, cum spusese el oare?

Oricum, aşa cum se uita Ion la sperietoare, i se părea că vrea să-i spună ceva, lui, cui altcuiva, că numai ei erau acolo, la marginea câmpiei de sus, ceea ce nu i se păru din cale afară de ciudat, mai vorbea el din când în când cu cele de prin curte, dar pe limba lor. Aici nu era la el acasă, în lumea lui mică, obiceiurile erau altele, poate că aşa era chiar normal dar, îşi aduse el aminte de vorbele Părintelui, tot la un fel de poartă se afla şi nu trebuia decât să ceară să se deschidă şi aşa se va şi întâmpla, fără îndoială.
Sigur, de plătit trebuia să plătească, era o vamă, nu-i aşa, ce să-i dea el oare, bani, n-avea, oricum poate că nici nu erau buni aici, poate ceva de băut, uite vinul ăsta roşu, acolo unde mergea el oricum nu mai avea nevoie de el, voia doar să plece mai departe cu sufletul împăcat. Lăsă jos ulciorul de lut, ştia sperietoarea ce are de făcut, dacă asta voia, spuse în gând câteva cuvinte, aşa cum îl învăţase Părintele, şi plecă mai departe, mai uşurat, mult mai uşurat. Oricum, dacă venea înapoi, tot pe aici va veni, pentru că acesta era drumul lui, aceasta era poarta sa, iar portarul doar pentru el stătea acolo de pază ori de ajutor, după cum ar fi fost să fie.

Porni mai departe izbăvit de cele de dincolo din vale şi intră în lanul de porumb cu hotărâre, urmând vântul care-i aducea glasuri şi mirosuri noi, după cum avea să-i fie drumul, de-a dreptul către casa unde opreau trenurile. În calea sa, foile tăioase se lăsau în stânga şi-n dreapta, ferindu-se să nu-l taie, drept care repede, mult prea repede după socoteala lui, ieşi la lumină şi, nu departe, răsări o casă roşie, parcă era neterminată, că i se vedeau cărămizile încă.

Undeva în stânga apăru şi drumul colbuit, ştia el că este un drum care duce acolo, străjuit de mesteceni, albi şi trişti, aşa cum trebuie să fie la despărţire, gândi Ion şi se apropie. În spatele casei, sau faţa ei, Ion nu putea să spună prea sigur, nişte găini scormoneau prin colb sub privirile îngăduitoare ale unui câine negru.
Intră pe uşă şi se trezi într-o cameră mare, înaltă, cu câteva ferestre zăbrelite în ziduri, cu multe, multe muşte, atâtea câte el nu mai văzuse adunate la un loc şi cu câteva bănci de lemn jegoase şi închise la culoare, vechi de când lumea, pe una dintre ele dormea întins tâmplarul, un om bun, nu vorbea el cu Ion, dar părea a fi bun la suflet. Îl lăsă în pace, avea omul treaba lui, o dată pe săptămână mergea la oraş, avea o ibovnică acolo, zicea lumea, avea treabă, zicea el. Nu luă în seamă însă nimic pentru că, îi spusese Părintele, lucrurile nu sunt aşa cum par a fi.

Drept în faţă, de cum intră, văzu o altă uşă, mai luminoasă parcă, pentru că dădea spre ieşire, care întotdeauna este mai luminoasă decât intrarea, ştia el, depinde doar de unde te uiţi. Se îndreptă spre lumină, dară, şi ajunse în dreptul uşii, trecu dincolo şi se trezi în locul unde opresc trenurile, pentru că aici era acel loc, se vedea după liniile lungi şi strălucitoare despre care Părintele zicea că nu au capăt şi că nu se opresc nicăieri, tare n-ar mai fi crezut Ion asta, dar n-avea el cum să ştie mai multe decât Părintele.
Tocmai se minuna Ion cât de lustruite erau liniile alea, cum or face ei, cine stă să le frece toată ziua, parcă acolo n-ar ploua şi nici n-ar fi rugină, când cineva îl bătu pe umăr. Se întoarse şi văzu două sticle strălucitoare pe un nas, cam tot aşa cum are şi notarul, de zicea el că vede mult mai bine, de unde, că le încercase Ion şi nimic nu mai vedeai dacă te uitai prin ele, totul era ca prin ceaţă. Ciudaţi mai sunt unii oameni, parcă tu n-ai avea ochi să vezi, te mint fără ruşine.

Aştepţi pe cineva sau vrei să pleci la oraş, întrebă omul în uniformă neagră, pentru că, în afară de sticlele alea, omul mai avea şi o haină tare frumoasă, cu nasturi strălucitori, şi, dacă tot îl băgă în seamă, ca pe un domn, Ion îi răspunse atent, da! Ştia el că trebuie să fii atent cum vorbeşti cu oamenii ăştia în uniformă, niciodată nu ştii ce e bine şi ce e rău, poate şi pentru că aceştia nu înţeleg întotdeauna ce le spui, ori înţeleg mai greu, ori chiar deloc, şi atunci, ce să faci, mai spui o dată, până pricep, să fie lucrurile clare. Da, mai spuse o dată Ion, să fie clar pentru toată lumea, chiar şi pentru omul în uniformă.
Ei, nici de data aceasta nu fu altfel, pentru că omul în negru se uită ciudat la Ion, era clar că nu înţelesese, ce să-i facă, îl luă uşor de braţ şi-l duse într-un birou, unde ţacăneau nişte chestii metalice, cu fire şi hârtie, dar tot cu atâtea muşte, parcă toate se adunaseră aici, că le era mai bine, poate chiar le dădea omul acela de mâncare. Un om bun, îşi spuse Ion, şi-l trecu mai aproape de sufletul lui. 

Omul bun se aşeză în spatele mesei cu aparate ciudate, Ion stătea în picioare, aşa se face când un om în uniformă are timp să-ţi vorbească, el este un om ocupat şi n-are timp şi pentru tine, de aceea aşteptă în tăcere, cuminte, numărând muştele, după cum putea şi el. La un moment dat, sună telefonul, ştia prea bine că aşa se cheamă cutia aceea neagră, era una şi la Primărie, trebuia să ţipi îndesat ca să te bage cineva în seamă, aşa văzuse Ion.

Normal, şi aici era la fel, ori poate că omul în negru voia să-i arate lui Ion care-i i-e locul, ori poate că într-adevăr un lucru nemaipomenit era pe cale de a se petrece, poate era chiar ora când venea trenul, că altfel de ce-ar fi fost atât de agitat un om atât de important? Ştia el Ion cum e cu trenul ăsta, cum aluneca el pe şine de la un oraş la altul, cum plimbă el oamenii fără să-i obosească, multe îi povestise Părintele, multe şi nu toate bune, că, de pildă, din cauza lui rămăsese acesta singur, sau poate nu.
Ceea ce nu ştia el era ce trebuia să facă într-o atare împrejurare, era bine să rămână acolo, cu omul în negru, ar fi trebuit să plece dincolo, unde dormea tâmplarul, obosit de atâtea drumuri, ori să stea cuminte în spate, cu găinile? Ce-ar zice oamenii aceia care au treabă şi călătoresc în treaba lor, nu stau degeaba, ca el, dacă l-ar vedea holbându-se la ei şi la minunăţia care-i aduce de departe şi-i duce parcă şi mai departe, e frumos aşa, să intri în viaţa oamenilor, fără a-i întreba?

În timp ce Ion îşi făcea atâtea probleme, că aşa îi era firea şi nu s-ar fi putut despărţi de ea că-i era tare dragă, omul în negru îi spuse, vine trenul, ce faci, pleci, îţi dau bilet şi se ridică, aranjându-şi atent hainele, normal să ai grijă când sunt atât de frumoase. Ion încercă să-i explice ceva, cum plecase el încoace şi ce se întâmplase cu sperietoarea, dar nu apucă, omul dispăruse deja cu capul într-o fereastră din acela zăbrelite.

Văzându-i numai spatele, Ion înţelese repede că faţa îi era în altă parte, poate chiar dincolo, de unde venise, acolo unde nu erau decât muştele şi tâmplarul, unde altundeva, drept care ieşi spre şinele strălucitoare şi intră în încăperea cealaltă. Aici, minune, tâmplarul nu mai era singur, uite, notarul, cu cele două fiice ale sale, păzite de mama lor, ba chiar şi învăţătorul, mai sfios, normal, că nu era căsătorit şi aşa se cade să te porţi, dacă vrei să fii în rândul lumii, spunea de atâtea ori Părintele.
Multă dreptate avusese, într-adevăr aici se afla cealaltă parte a omului în negru, cea cu sticlele strălucitoare, dar cine n-avea aşa ceva, doar tâmplarul, că el nici n-avea nevoie, era încă în putere, de-aia şi mergea atât de des la oraş, că altfel ce treabă avea? Poate că ar trebui să-şi vadă de drumul lui, gândi Ion, ce caută el aici, printre atâţia oameni învăţaţi, fiecare cu trebuşoara lui, mai importantă, mult mai importantă decât a lui, că doar erau oameni de vază în sat, dar care-i era drumul, că până aici îi fusese dat să vină, asta era clar, dar mai departe, ce trebuia să facă?

Ion privi roată în jur, cu grijă, să nu supere pe nimeni, deşi toţi erau acum în vorbă, că mai era puţin şi venea trenul, se şi auzea şuierând, pe undeva, pe dincolo de pădure, nu era semn să i se arate. Ieşi afară la soare, păşind cu grijă în urma lor, cu toţii porniseră în întâmpinarea trenului, care le făcea semn din roţi că acuşi vine, clănţanind sacadat, chiar aici, la cotitură, unde se uneau şinele. Nimeni nu-l mai băga în seamă, oricum nimeni nu-l băga în seamă, niciodată, aşa că putu liniştit să se uite după vreun semn, ceva, să ştie ce are de făcut, că-i spusese Părintele, uite-te bine, că Dumnezeu ne arată calea mereu, numai s-o putem noi vedea. 

Cucoanele se agitau, tot potrivindu-şi de zor pălărioarele, de parcă ar fi venit aici ca să le tragă în poză, notarul trăgea din pipă, vrând să pară serios, dar serios de tot, uite, cam cum arătă bătrânelul acela pictat la intrarea în Primărie, doar mustăţile nu-i erau prea fiorioase, în rest, era tocmai bun de atârnat în cui! Învăţătorul, mai într-o parte, să nu supere cucoanele, poate că nici nu apucase să se spele prea bine, că tare se mai ferea să se apropie de ele, cu gâtul lungit spre stânga, era cel mai agitat, că avea de gând să intre în politică, se săturase de sărăcie şi de principii, şi megea azi la prima vedere cu mai marele, pe care-l ştia doar din auzite şi de prin ziare.
Ion privi şi el într-acolo, dar nu ca să intre în politică, avea el politica lui, ci ca să fie atent la semne. Simţea că nu degeaba îl mânase drumul încoace, uite, deja se zărea venind o maşinărie mare, cum văzuse de atâtea ori Ion la câmp, la treierat, într-un imens vălătuc de abur, ca o păpădie de fată, ei, să fie, chiar ai fi zis că aduce cu fata aceea care plecase demult, cu fata primarului, pe care n-o mai văzuse nimeni de-atunci, nici pe aici şi pe acolo.

Ştia prea bine Ion cum arăta ea, nu că ar fi cunoscut-o prea bine, dar avea o poză pe mormânt, dacă tot era gol, spunea lumea, măcar o poză să aibă, nu? Ar mai fi gândit multe el, Ion, că tare-i mai plăcea să le întoarcă pe toate părţile, dar nu era acum timpul potrivit, toată lumea se ferea din calea maşinăriei, şi el la fel ca ea.
Bufnind a supărare că fusese oprit din drumul lui, trenul poposise la prima dintre linii, care şi strălucea mai abitir, să le fie şi cucoanelor mai uşor la urcare. Câţiva călători, prea puţin încântaţi de prea desele opriri ale trenului, că se vedea pe chipurile lor năduşite, se uitau spre Ion cu oarecare mirare, ce caută el acolo, el nu e un călător, aşa i se păru şi aşa şi era, nu era el un călător, doar cu gândul ce mai umbla el peste tot pe unde îi povestise Părintele că locuiesc oameni.

Dar, iată şi un chip mai luminos, o cucoană ales îmbrăcată, după socoteala lui Ion, care vorbea cu cineva dinăuntru, arătându-i cine ştie ce minunăţii vedea ea în gara aceea pierdută, râdea, îi explica dând din mâini şi iar râzând toate cele ce i se păreau a fi din cale afară de hazlii. Trebuie că e cu domnul ei, ba nu, cu vreun copil, că prea îi explică toate, gândi Ion, când cucoana se aplecă înăuntru şi apăru la loc cu un fel de pisică, aşa, mai umflată, ba nu, era o pocitanie de căţel, că altfel cum să-i spui.
Ei, asta-i, ca să vezi ce minunăţii mai sunt pe lumea asta, gândi cu înţelepciune Ion şi vru să se întoarcă, văzuse prea multe pentru o singură zi când, deodată, ceva îi spuse că nu, nu era totul gata, nu era totul lămurit, mai privi o dată spre tren, spre cucoana care, acum era clar, spre el arăta, de el povestea, şi înţelese unde mai văzuse scilipirile acelea jucăuşe din ochii cucoanei.

Da, fără îndoială, era chiar ea, fata primarului, la fel de tânără ca atunci, nici-un an în plus peste ea nu trecuse, acolo o văzuse, acolo o vedea în fiecare zi, unde altundeva decât acolo, jos, în poza aceea, de pe mormântul gol. Hai, vino, părea a-i spune ea, prea multă gălăgie şi agitaţie era în gara aia mică, aburii umpleau totul cu formele lor nălucitoare, se făcuse pustiu, hai, repede, acum, îi repeta ea. Trenul pornise deja, se urnea greu din loc, încet, cu grijă, de parcă se temea să nu se detrame, dar Ion nu se putea mişca, nici nu voia, la urma urmei, ştia că nimeni nu se mai întoarce niciodată în acelaşi loc, aşa doar i se pare, totul se schimbă.

Stătu puţin cu capul în pământ, cu ochii întorşi către sine, nu, nu acesta era drumul lui, încă nu sosise clipa, mai avea atâtea de făcut, nici el nu ştia ce, prea multe nu făcea el, ba chiar puteai spune, mai nimic, şi, totuşi…

Când îşi ridică privirea, aburii se spulberaseră, doar ultimul vagon se mai vedea sărind peste traverse, şinele străluceau şi mai voioase acum, eliberate de greutatea trenului, dar şi de agitaţia oamenilor, se întoarse şi privi în spate, spre drumul colbuit, unde orătăniile îşi vedeau de ale lor. Era mai bine aici, era mai bine acum, linişte, timpul nu se mai grăbea.

Spre sat, începuse a miji curcubeul, semn bun, de altfel, de unde apăruse oare, că nu era nici urmă de ploaie, dar Ion trecuse demult de clipa aceea în care în faţa lui erau doar întrebări. Aşa îi spusese Părintele, dacă ai numai întrebări, de unde atâtea răspunsuri, lucrurile sunt aşa cum sunt, iară nu altfel. 
Era frig, prea frig pentru septembrie, dar aşa era pe acest pământ, de dincolo de deal, îşi zise încă o dată Ion, şi se grăbi spre vale, ştia prea bine că undeva, la o poartă, îl mai aşteaptă încă urciorul lui cu vin...

Această lucrare a fost scrisă pentru un concurs literar din 2004.

A câştigat.

Pentru că n-am fost atent la scrierea numărului de contact, oamenii s-au conversat de câteva ori cu un arab care nu înţelegea pe cine caută.

Atunci, s-au gândit ei, trebuie că este gluma unui prozator consacrat.

Mai mare apreciere nici nu meritam, zău...