Trăim în colonia numită România şi asta ne ocupă tot timpul...
De Eugen MATZOTA
Gil trăise onorabil
până la năvălirea cotropitorilor occidentali, adică până la înglobarea României
în moara ce macină fără milă oamenii şi naţiunile mai slabe, cunoscută sub
numele ei de marketing ca Uniunea Europeană. Modelul cuceririi teritoriale prin
forţele nemiloase ale comerţului dirijat înlocuise modelul de pe vremea
Războiului Rece. Atunci lucrurile erau clare: de-o parte erau comuniştii, de
cealaltă, capitaliştii.
Lucrurile erau clare,
ştiai la ce să te aştepţi. Dacă erai de partea nefavorabilă a Cortinei de Fier,
oftai, înghiţeai în sec, şi cam atât, că forţele de represiune abia aşteptau să
te umfle. Rămâneau doar bancurile, care, în perioada mai apropiată nu mai erau
pedepsite, ci lăsate ca o supapă.
Cum era acea întrebare
la Radio Erevan:
- Dacă la noi e aşa de bine şi în capitalism e aşa de rău, atunci de ce
la noi e aşa de rău şi la ei aşa de bine?
Un alt banc ar putea
reda ceea ce se pare, după cum evoluează lucrurile din 1990 încoace, că nu pot
înţelege cancelariile occidentale, extrem de vulnerabile în faţa şmecheriei
celor din Estul Europei, inclusiv, şi mai ales, a celor din Marea Rusie.
Zice bancul:
Un rus ducea o capră de funie.
- Ce faci? Întreabă americanul.
- Duc o capră, nu vezi?
- Şi unde duci capra?, întreabă din nou americanul.
- Care capră?
- Păi, nu ai o capră legată de funie?
- Ba da.
- Şi unde duci capra?
- Care capră?
Şi uite-aşa se desfăşoară
convorbirile pentru pace din sovietici şi americani…
Europa, aşa cum o
descrie Huntington, este Europa religiilor, a celor două mari religii: cea
catolică, de la Atlantic până pe Carpaţi, şi cea ortodoxă. Aceasta din urmă
este o altă lume, nu mai este lumea occidentală, este o lume ce se poate
confunda până la un punct cu Bizanţul. În timp ce Bizanţul păstrează valorile
sale, aşa cum or fi ele, cea vestică, odată cu Reforma lui Martin Luther, adică
odată cu începutul secolului al XVI-lea, începe să asimileze valorile
protestante, mult mai pragmatice.
Omul din Vest,
occidentalul obişnuit, trăieşte activ în comunitate, pe când românul, ca şi
alţi ortodocşi, de altfel, este mai legat de familie decât de comunitate.
Probabil că acesta
este motivul pentru care un român ca Gil nu va putea fi niciodată un neamţ,
oricât să străduise el să folosească învăţămintele primite în Oradea. Orice-ar
spune regăţenii, mândria lor este Capitala, nu a apartenenţa la alte localităţi
pe care nu le cita aici, nefiind cine ştie ce mândrie să spui că eşti din
Slobozia, Feteşti, Lehliu, fie el şi Lehliu-Gară… Parcă altfel e să spui că
eşti din Dej, Sighişoara sau Lugoj, ba chiar şi din Iaşi, dacă e să trecem
Carpaţii în Moldova nu tocmai bine văzută[1].
Sigur că Gil era
mândru să fie născut într-un oraş ce fusese categorisit într-o enciclopedie
franceză ilustrată din 1855 ca fiind cel mai frumos oraş din Ungaria! Şi, pe
vremea aceea, era, totuşi, un alt oraş numit Buda, pentru că Budapesta va
apărea ceva mai târziu.
Înainte de 1990, Gil nu cunoscuse
capitalismul decât din auzite. Singur oară când ar fi putut şi el să iasă din
ţară, măcar până la Budapesta, că aşa era organizată excursia pentru studenţii
din Timişoara, fusese pur şi simplu tras pe sfoară de un amic de familie.
Acesta, şef al Miliţiei Timiş, îl chemase la el să stea de vorbă şi i-a spus
părinteşte, cu zâmbetul pe buze, că nu va putea merge, că nu el primeşte viza.
Mai mult, i-a spus cam aşa: copiii
cadrelor trebuie să-şi cunoască bine patria… Gil ştia că fiul şefului
grănicerilor, coleg de clasă cu el, fusese ales să reprezinte şcoala la Olimpiada
de la München din 1972, drept care
plecase să critice la faţa locului, cu mânie proletară, cuceririle scârbavnice
ale capitalismului. Asta e…
Sigur că pe Gil tăierea
accesului la lumea de dincolo de graniţele României nici nu l-a mirat excesiv.
Ştia că are dosar la Securitate din clasa a XI-lea, când sărise peste cal,
aducând radioul la şcoală, la practică, să poată auzi toţi colegii postul de
radio Europa Liberă. Se pare că exagerase, într-adevăr.
Pentru Gil, ora 17
devenise de ceva timp o oră sfântă. Era ora la care transmitea emisiunea
Metronom la Radio Europa Liberă. Prezentatorul, realizatorul, DJ-ul, cum o fi
să-i spunem, inima şi sufletul acestei emisiuni era Cornel Chiriac. Vreme de
doi ani, reuşise să facă în aşa fel încât să se difuzeze această emisiune chiar
şi în ţară, cu multe informaţii despre trupe şi albume pe care românii nu aveau
cum să le cunoască vreodată.
Pe atunci, tot ce
puteai face, dacă ascultai Radio România era să pândeşti momentul în acre se
mai strecura vreo melodie. De exemplu, dimineaţa, la emisiunea O melodie pe adresa dumneavoastră.
Puteai aştepta cu speranţă ultima melodie, care avea cel mai multe şanse de a
fi cât de cât mai bună. În rest, muzică românească, greoaie, învechită,
leşinată…
Cornel Chiriac, de la
fuga lui în Occident în 1969 şi până la dispariţia lui prematură prin moarte
violentă în 1975, făcuse ca această emisiune să fie ascultată nu doar de
români, ci şi de oameni care nu înţelegeau limba română, dar apreciau muzica şi
modul de prezentare. Unii spun c-ar fi fost ascultată şi la capătul celălalt al
Siberiei.
De aceea, Gil, care
voia să împărtăşească din ceea ce ştia şi din ceea ce găsise, drept care avea
câţiva prieteni pe care îi educase de la stadiul de picat direct de la ţară la
cel de ascultător informat, adusese radioul portativ fără antenă la practică. În
mărinimia sau prostia lui, Gil credea că toţi ar fi trebuit să se bucure că
puteau asculta nişte muzică bună. Abia ani mai târziu aflase că printre cei pe
care-i educase se afla şi informatorul clasei. O aflase chiar de la cel care-l
turnase, la una dintre întâlnirile
Evident, aceasta nu
schimba nimic, sau mai exact aproape nimic din datele problemei. Gil rămânea
acelaşi, chiar dacă nu se îmbogăţise ca alţi foşti colegi. Nu avea nevoie...
(Fragment din romanul ATRACŢIA DIAVOLULUI, de Eugen MATZOTA, în curs de apariţie)
[1]
„Învins de argumentele acestei iubiri de adevăr, mărturisesc sincer că, în
afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi printre
moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bună dreptate. Toate viţiile care se
întâlnesc la ceilalţi oameni stăpânesc şi pe moldoveni, dacă nu totdeauna în
mai mare măsură, cu siguranţă însă nu în mai mică; calităţile lor, dimpotrivă,
sunt rare şi, cum sunt lipsiţi atât de o bună învăţătură cât şi de exerciţiul
virtuţilor, cu greu vei găsi un om care să strălucească prin virtuţi faţă de
ceilalţi, afară doar dacă l-a ajutat o fericită înzestrare din naştere.
Îngâmfarea le este mamă şi trufia soră; dacă un moldovean are un cal de soi şi
arme mai de fală, crede că nimeni nu-l întrece, nu se va da în lături să se
lupte nici cu Dumnezeu, dacă e nevoie.”
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 309-313
