Carol I, ctitorul României moderne
Printre multele minciuni şi dezinformări care ne
hrănesc copilăria şi adolescenţa, şi care rămân întipărite în mintea noastră ca
valori de neschimbat, se află şi povestea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Acum,
cât de sfânt putea fi după ce umpluse ţara de plozi, asta nici nu contează. A
fost un mare domnitor, aşa este, dar nu el e cel care a domnit cel mai mult şi
aici voiam s-ajung.
În cărţile de istorie din perioada comunistă puteai
citi că domnia cea mai lungă avusese Ştefan cel Mare, pentru că era suficient
de îndepărtat în timp încât să nu conteze. Mai era şi român pur, mă rog,
moldovean.
Acesta era deja rege, nu domnitor, iar chestia asta
cu regele care tocmai fusese dat afară din ţară nu putea decât să dea probleme.
Aşa că, gata, Ştefan cel Mare e cel mai tare!
Cum să aminteşti de acest rege care venise ca un
Hohenzollern, un străin adicătelea, care s-a dovedit mai român decât toţi cei care
se tot băteau cu cărămida-n piept cu românismul lor verde. Că bine le mai vedea
şi Conu’ Iancu...
Să revenim. Cifre clare acum, nu vrăjeli! Domnia lui
Carol I, nici mai mult, nici mai puţin decât 48 de ani, este cea mai lungă
domnie, cea a lui Ştefan ce Mare numărând doar 47 de ani. Mai e ceva. Domnia
aceasta a fost şi cea mai importantă pentru crearea a ceea ce este România
modernă.
După Războiul Crimeei, 1853-1856, că povestea
Sevastopolului ca port strategic este mult mai veche, apar schimbări pe harta
Europei şi, odată cu ele, apar şi Principatele Unite. Domnitorul lor, Alexandru
Ioan Cuza trebuie să abdice la nu prea multă vreme de când preluase destinele
viitoarei Românii.
Atunci, Unirea Principatelor, înfăptuită în 1859, se
afla într-un real pericol, drept care trebuia acţionat inteligent, lucru pe
care îl va face marele liberal Ion C. Brătianu. Era nevoie de aducerea unui
principe străin, dintr-o familie importantă a Europei, care să garanteze
stabilitatea politică.
Brătianu tratează cu familia de Hohenzollern,
familia viitorului rege Carol I.
“În clipa în care am pus piciorul pe acest pământ
sfânt, am şi devenit român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie,
eu voi împărtăşi cu românii şi soarta cea bună, şi soarta cea rea“.
Acestea sunt memorabilele cuvinte ale lui Karl Eitel
Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, spuse la investirea
sa în Parlament, în 10 mai 1866.
Cum spuneam, situaţia politică nu era una dintre
cele mai bune, drumurile Europei erau nesigure, drept care sosirea în ţară a
viitorului rege Carol I este una cu adevărat plină de peripeţii. Exista o stare
de război incipientă între Germania şi Imperiul Habsburgic, ceea ce făcea ca
drumul său din Germania, trecând prin actuala Austrie, să fie unul extrem de
greu pentru un personaj ca el.
În aceste condiţii, Carol îşi ascunde identitatea,
plecând spre viitorul tron ca negustorul elveţian Karl Hettingen.
Urmează un traseu lung şi pentru zilele noastre
darămite pentru începuturile căilor ferate: Düsseldorf – Bonn – Freiburg –
Zürich. Până aici a fost aparent simplu. De aici, începea călătoria prin
Imperiul Habsburgic.
Trece prin Viena pentru a ajunge la Budapesta. Apoi,
intră în viitoarea sa ţară pe la Turnu Severin. Se opreşte o zi la Buziaş.
Aşteaptă aici vaporul care cobora pe Dunăre. Următoarea sa oprire este la
Goleşti, reşedinţa familiei Golescu, şi a lui Nicolae Golescu, membru al
Locotenenţei Domneşti. Aici, Carol se odihneşte până a doua zi, când intră în
Bucureşti.
Intrarea în Bucureşti are loc în ziua de 10 mai 1866.
Intră în Bucureşti pe la Băneasa.
Este proclamat Domnitor al Principatelor Române, titlu
pe care îl va purta până în anul 1881, când este proclamat Rege, la 26 martie. Carol
este primul monarh al României.
În Proclamaţia dată de el a doua zi după proclamarea
sa ca Rege, Carol spune:
„Români! Sunt al vostru din toată inima şi din tot
sufletul meu. Vă puteţi bizui pe mine mereu, cum mă voi baza şi eu pe
voi“.
Lucrurile încep să meargă nemţeşte, rapid, clar,
astfel că, practic imediat, la 29 iunie 1866, Parlamentul adoptă prima
Constituţie. Este una dintre cele mai avansate pe atunci, o constituţie inspirată
după cea a Belgiei.
Desigur, fiind pe plaiuri mioritice, modelul german
e greu de aplicat. Urmează o perioadă de adaptare a lui Carol la realităţile
româneşti. Apar interminabilele dispute politice dintre liberali şi
conservatori, sterile, politicianiste, redate admirabil de Conu’ Iancu în mai multe opere de-ale sale, poate cea mai
elocventă fiind O scrisoare pierdută.
Urmează câteva perioade
de instabilitate guvernamentală, cum ar fi cea din 1866–1871, cu zece guverne
şi zeci de remanieri. Totul culminează cu momentul pe care acum îl savurăm ca
pe o glumă bună, acela al Republicii de la Ploieşti. Era cam mult pentru un
neamţ, drept care, fiind realmente derutat şi convins că serveşte intereselor
noii sale patrii, Carol are intenţia onorabilă de a abdica.
Lucrurile intră cât de cât în normal şi apare
momentul ce i se potriveşte ca o mănuşă, acela al Războiului ruso-turc din
1877-1878, care pentru noi este Războiul de Independenţă. Ca un adevărat
soldat, Carol se duce şi luptă chiar în prima linie. Refuză ajutorul
militar oferit de Marele Duce Nicolae al Rusiei, un adevărat cal troian. Ştia
ce poate însemna acest lucru: ocuparea ţării sale. La fel, mândru, Carol nu
acceptă nici comanda rusească a trupelor sale şi conduce personal trupele
române şi ruse în victoria de la Plevna.
La 10 mai 1881 vine şi momentul încoronării sale ca Rege
al României, care, la 14 martie, fusese ridicată la rang de Regat. Emblematic
este modul în care Carol înţelege să marcheze momentul cuceririi Plevnei în
Războiul de Independenţă. Astfel, coroana pe care o alege nu este una din aur, platină,
pietre scumpe, argint, ori alte podoabe atât de comune coroanelor regeşti. Nici
vorbă, iată că austerul Carol I al României se încoronează cu coroană făcută
din oţelul unuia dintre tunurile turceşti capturate la Plevna.
Sfârşitul său, la începutul Primului Război Mondial,
este unul care îl defineşte ca mare om de onoare. Carol moare pur şi simplu de
tristeţe, la 27 septembrie 1914. Este foarte supărat că nu a putut îndeplini
obligaţiile luate în tratatul semnat de el şi contrasemnat de Ion Brătianu în
1883. Tratatul a fost semnat apoi de guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu,
şi prevedea că România va lupta de partea Triplei Alianţe.
Cu doar puţin timp în urmă, Împăratul
Austro-Ungariei, Franz Joseph, ca şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îi
cer să-şi împlinească în mod firesc „datoriile de aliat“. Mai dur,
Cancelarul Germaniei îi telegrafiază: „Cerem mobilizarea imediată a Armatei
Române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei“.
Astfel, la Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914,
Carol trebuie cu tristeţe să spună:
„Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă în
care, pentru o întreagă perioadă istorică, se va stabili harta şi soarta
popoarelor. Desigur că, în acest război, vor fi învingători şi învinşi. Dar e
neîndoelnic că cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri.
Aşa fiind, după matură chibzuinţă, convingerea mea adâncă este că datoria
României este să execute tratatele ce o leagă de Tripla Alianţă“.
În pofida celor semnate în Tratatul de alianţă, iată
că majoritatea celor din Consiliu au ales să voteze neutralitatea. Atunci,
Carol I spune, resemnat dar cu demnitate:
„Constat că reprezentanţii ţării, aproape în
unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei
dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa
de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor“.
Sunt momente în care Carol I, extrem de afectat de
hotărârea adoptată în Consiliul de Coroană, se simte singur:
„După patruzeci şi opt de ani de domnie… mă văd
aproape singur.“
Din Testamentul lui Carol IZi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: “Totul pentru ţară, nimic pentru mine… Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: “Nihil sine Deo!”
