România, Grădina Maicii Domnului?
34
Să
nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n'am venit să aduc pace, ci
sabie.
35
Căci
am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de
soacra ei.[1]
Sigur că românul a
fost învăţat că nu e ţară ca a lui, că natura e cea mai frumoasă, că eroii săi
sunt cei mai eroi. Şi tot aşa, până la îndobitocire…
De ce trebuie să fie acest
popor îndobitocit în mod special? Simplu, pentru că, spre deosebire de neamţ,
care spune Jawohl![2]
Jawohl şi execută ordinul, românul se
va găsi mai mereu să spună:
- Da de ce?
Atunci, ca să-i anihilezi
fiinţa sa lăuntrică, să nu-i laşi timp să gândească, să nu facă vreo comparaţie
cu alte neamuri, îl ameţeşti cu idei simpliste de mare naţiune. Ce contează că
ţara, patria iubită, acel Vaterland[3]
magic pentru germani se cufundă din ce în ce mai mult în mocirlă?
Nouă să ne fie bine, celor
din casta superioară, cei pentru care muncesc furnicile numite români. Numiţi,
vă rog, un mare patriot din ultimele decenii, să vă văd! Aaaa, Ceauşescu? Păi,
dacă atâta putem, ce pretenţii să mai avem?
Hai să vedem, ce-a făcut, de
fapt, Nicolae Ceauşescu[4]?
A continuat industrializarea
României, după modelul învechit şi depăşit al lui Stalin, cu accent pe industria
grea. Aparent, acest lucru a permis cumva eliminarea multor dependenţe de importuri.
Discuţiile cu Fondul Monetar Internaţional s-au desfăşurat pe vremea lui altfel
decât acum, cu mai mult respect şi mai puţină umilinţă.
Ceea ce, din păcate, i-a
reuşit, cel mai mult lui Ceauşescu a fost o sărăcire accentuată a marii părţi a
populaţiei, care răbda din ce în ce mai mult, c-aşa-i românul, vorba
cântecului. Mai mult, prin mutarea în masă de la sat la oraş, a creat un om nou,
ţăranul pus să joace rolul unui orăşean.
Omul nou era un fel de
mutant. Acest om nou există şi rezistă, din păcate, şi în zilele noastre…
&
Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct
de răscruce între Europa centrală şi cea orientală, Românie, pe care tradiţia o
numeşte cu frumosul titlu de „Grădina Maicii Domnului”, spunea papa Ioan Paul al
II-lea, cu ocazia vizitei sale în România, între 7 şi mai 1999, un demers
ciudat pentru şeful cel mare al lumii catolice.
Probabil că papa Ioan Paul
al II-lea, un mare om, ştia că acest popor are nevoie de un fel confirmare, că
aceste cuvinte erau aşteptate cu nesaţ de români. Spunând că acest tărâm, aşa
mioritic cum e el, este Grădina Maicii Domnului, comparându-l pe undeva cu
Muntele Sfânt Athos, papa Ioan Paul al II-lea era pe gustul românului care ştie
că lumea se învârte în jurul ţării sale.
Aşa să fie, oare?
&
La fel ca orice alt român,
eroul nostru, Gil trăise onorabil până la năvălirea cotropitorilor occidentali,
adică până la înglobarea României în moara ce macină fără milă oamenii şi
naţiunile mai slabe. Această moară este cunoscută mai bine sub numele ei de
marketing: Uniunea Europeană.
După 1990, şi mai ales după
intrarea în Uniunea Europeană în 2007, modelul cuceririi teritoriale prin
forţele nemiloase ale comerţului dirijat înlocuise modelul de pe vremea
Războiului Rece. Atunci lucrurile erau clare: de-o parte erau comuniştii, de
cealaltă, capitaliştii.
Lucrurile fiind bine
definite, ştiai la ce să te aştepţi. Dacă erai de partea nefavorabilă a
Cortinei de Fier, adică în Lagărul socialist, că nu i-or fi spus degeaba aşa, oftai,
înghiţeai în sec, şi cam atât, că forţele de represiune abia aşteptau să te
umfle.
Rămâneau doar bancurile,
care, în perioada mai apropiată nu mai erau pedepsite, ci lăsate să circule, ca
un fel de supapă pentru poporul care credea astfel că poate spune orice despre
oricine.
Cam aşa cum era acea
întrebare la Radio Erevan[5]:
- Dacă la noi e aşa de bine şi în capitalism e aşa
de rău, atunci de ce la noi e aşa de rău şi la ei aşa de bine?
Un alt banc ar putea reda
ceea ce se pare că nu pot înţelege cancelariile occidentale, ceea ce la face extrem de vulnerabile în faţa
şmecheriei celor din Estul Europei, inclusiv, şi mai ales, a celor din Marea
Rusie.
Un rus ducea o capră de funie.
- Ce faci? întreabă americanul.
- Duc o capră, nu vezi?
- Şi unde duci capra?
- Care capră?
- Păi, nu ai o capră legată de funie?
- Ba da.
- Şi unde duci capra?
- Care capră?
Şi uite-aşa se desfăşoară convorbirile pentru pace
din sovietici şi americani…
&
Europa,
aşa cum o descrie Huntington[6],
este Europa religiilor, a celor două mari religii: cea catolică, la care se
adaugă şi cea protestantă, de la Atlantic până pe Carpaţi, şi cea ortodoxă.
Lumea ortodoxă este altfel
decât cea occidentală, şi se poate confunda până la un punct cu Bizanţul.
Bizanţul păstrează valorile sale, aşa cum or fi ele. Lumea vestică, odată cu
Reforma lui Martin Luther, la începutul secolului al XVI-lea, începe să
asimileze valorile protestante, mult mai pragmatice.
Occidentalul
obişnuit trăieşte activ în comunitate, pe când românul, ca şi alţi ortodocşi,
de altfel, este mai legat de familie decât de comunitate.
Probabil că acesta este
motivul pentru care un român ca Gil nu va putea fi niciodată un neamţ, oricât
să străduise el să folosească învăţămintele primite în Oradea.
Orice-ar spune regăţenii,
mândria lor este Capitala, nu apartenenţa la alte localităţi pe care nu le vom cita
aici, nefiind cine ştie ce mândrie să spui că eşti din Slobozia, Feteşti,
Lehliu, fie el şi Lehliu-Gară… Parcă altfel e să spui că eşti din Dej,
Sighişoara sau Lugoj, ba chiar şi din Iaşi, dacă e să trecem Carpaţii în
Moldova nu tocmai bine văzută[7].
Sigur că Gil era mândru să
fie născut într-un oraş cum este Oradea, oraş care fusese categorisit într-o publicaţie
franceză ilustrată din 1855 ca fiind cel mai frumos oraş din Ungaria!
&
Înainte de 1990, Gil nu cunoscuse capitalismul decât din auzite. Singura
oară când ar fi putut şi el să iasă din ţară, până la Budapesta, într-o excursie
pentru studenţii din Timişoara, fusese pur şi simplu tras pe sfoară de un amic
de familie.
Acesta, şef al Miliţiei Timiş, îl chemase la el să stea de vorbă. Părinteşte,
cu zâmbetul pe buze, i-a spus că nu va putea merge, că nu primeşte viza. Mai
mult:
- Ştii, copiii cadrelor trebuie să-şi cunoască bine patria, i-a adus
aminte generalul, la fel de părinteşte.
Acum, Gil, chiar naiv cum era el, ştia că fiul şefului grănicerilor, Călin,
coleg de clasă cu el, fusese ales pe şest să reprezinte şcoala la Olimpiada de
la München din 1972, drept care
plecase să critice la faţa locului, cu mânie proletară, cuceririle scârbavnice
ale capitalismului. Oricum, Gil nu-şi aduce aminte nici să le fi adus colegilor
vreo ciungă[8],
nici să le fi povestit cumva ce văzuse pe-acolo. Asta e…
Sigur că pe Gil tăierea
accesului la lumea de dincolo de graniţele României nici nu l-a mirat excesiv.
Ştia că are dosar la Securitate din clasa a XI-lea, când sărise peste cal,
aducând radioul la practica şcolară, să poată auzi toţi colegii postul de radio
Europa Liberă. Se pare că exagerase,
într-adevăr.
Pentru Gil, ora 17 devenise
de ceva timp o oră sfântă. Era ora la care transmitea emisiunea Metronom la Radio Europa Liberă.
Prezentatorul, realizatorul, DJ-ul, cum o fi să-i spunem, inima şi sufletul
acestei emisiuni era Cornel Chiriac. Vreme de doi ani, Chiriac reuşise să facă
în aşa fel încât să se difuzeze această emisiune chiar şi în ţară, cu multe
informaţii despre trupe şi albume pe care românii nu aveau cum să le cunoască
vreodată.
&
Pe atunci, tot ce puteai
face, dacă ascultai Radio România, că asta era oferta radio, era să pândeşti
momentul în care se mai strecura vreo melodie. De exemplu, dimineaţa, la
emisiunea O melodie pe adresa
dumneavoastră. Puteai aştepta cu speranţă ultima melodie, care avea cel mai
multe şanse de a fi cât de cât mai bună. În rest, muzică românească, greoaie,
învechită, leşinată…
Cornel Chiriac, de la fuga
lui în Occident în 1969 şi până la dispariţia lui prematură prin moarte
violentă în 1975, făcuse ca această emisiune să fie ascultată nu doar de
români, ci şi de oameni care nu înţelegeau limba română, dar apreciau muzica şi
modul de prezentare. Unii spun c-ar fi fost ascultată şi la capătul celălalt al
Siberiei.
Lui Gil îi plăcea să
împărtăşească din ceea ce ştia şi din ceea ce găsise. Îşi făcuse cercul lui prieteni
pe care îi educase de la stadiul de picat direct de la ţară la cel de
ascultător informat. Acum, gândind la fel, adusese la practică radioul portativ
fără antenă, să nu sară-n ochi că ascultai un post care emitea pe scurte. Pe-atunci,
dacă aveai antena scoasă la radio, era clar că asculţi Vocea Americii sau Europa
Liberă. Iar asta nu era bine…
În mărinimia sau prostia
lui, Gil credea că toţi ar fi trebuit să se bucure că puteau asculta nişte
muzică bună.
&
Abia ani mai târziu aflase
că printre cei pe care-i educase se afla şi informatorul clasei. O aflase chiar
de la cel care-l turnase, după 1990, la una dintre întâlnirile de după
terminarea liceului, care spusese asta ca şi cum ar fi fost cine ştie ce chestie distractivă.
Evident, aceasta nu schimba
nimic, sau mai exact aproape nimic din datele problemei. Gil rămânea acelaşi,
chiar dacă nu se îmbogăţise ca alţi foşti colegi. Nu avea nevoie.
O dată, când se făcea un fel
de recapitulare a realizărilor ultimilor ani de după terminarea liceului, chiar
în sala cea mare a Colegiului Naţional Emanuil Gojdu, fiecare-şi spunea
povestea, pe scurt. Fetele, de regulă, spuneau câţi copii au făcut. Băieţii
încercau să se dea mari cu tot felul de mormane de bani reali sau virtuali.
Vorba ceea: bani au şi ţiganii…
Când a venit numele său, Gil
s-a ridicat degajat şi a menţionat că lucra în presă, că tocmai publicase o
carte, printre altele, chestii adevărate, fireşti pentru el, dar atât de
îndepărtate pentru alţii. În acest timp, mai multe capete de fete ce se
lăudaseră cu numărul copiilor erau îndreptate cu vădit interes spre el.
Degeaba…
O dată pentru că era prea
târziu, apoi nici Gil nu era aşa de uşor de atins. Ele, drăguţele, erau nevoite
de fiecare dată să le reamintească băieţilor, care cam tot aşa arătau ca-n
şcoală, cine sunt.
E păcat că timpul are
un asemenea efect asupra fostelor tale
colege de liceu, dar ce vină ai tu că nu mai zăreşti trăsăturile ce te prea
tulburau pe sub straturile adăugate de nemiloasa trecere a timpului?
&
Când intrase şi România în
Europa, la coadă de tot, când nu prea mai era nimeni demn de intrat, doar două
amărâte ţări ortodoxe, părea că va fi un nou 1990. Speranţa, cea care prostise
milioane şi milioane de români care făcuseră parte din nenumăratele generaţii
de sacrificiu, îi prostea şi acum.
Ce contează că erau departe
de lumea civilizată? Ce contează că autostrada se oprea aproape de graniţa de
vest a României? Interesele marilor companii, cele care cam stau în spatele aşa-ziselor
guverne democratice, erau cele care decideau.
Era România o ţară mare, cu
mulţi cumpărători cărora să le vinzi mai scump decât în Germania? Era! Păi, hai
să deschidem porţile, să intre în Uniunea Europeană, să le liberalizăm
preţurile şi să le distrugem economia.
Ce contează că vor trăi
poate mai prost ca înainte? Noi s-o ducem bine. Să ne vindem produsele şi să ne
umplem buzunarele!
După căderea regimurilor
comuniste în 1989, când cetăţenii fostelor ţări comuniste au putut să circule
dincolo de Cortina de Fier, acum căzută, aparent, statele occidentale s-au
văzut până la urmă ameninţate de un fel de invazie de imigranţi nedoriţi.
Astfel, după entuziasmul de
după 1990, s-au luat măsuri de protecţie a cetăţenilor statelor dezvoltate din
Vestul Europei, Cortina de Fier fiind înlocuită acum de paragrafe de lege
interpretabile şi interpretate împotriva celor care nu aveau altă vină decât că
se aflau în partea mai nefericită a Cortinei.
Din nou…
&
Povestea aceasta este, de fapt, o
poveste a poveştilor trăite pe vremea tranziţiei de la capitalismul patriarhal
românesc la socialismul specific românesc, aşa cum l-a înţeles Ceauşescu, omul
care ar fi vrut să transforme România într-o Coree.
Din păcate, tranziţia continuă şi azi,
dar din sensul celălalt, către un capitalism sălbatic, puţin domolit de
globalizare.
De ce? Pentru că Diavolul nu stă, el
ăşi continuă Lucrarea…
Ceea ce uneşte aceste poveşti este aparent
doar personajul principal, Gil, cel care încearcă să se salveze pe sine fugind
dintr-o realitate ce nu este a lui, refugiindu-se în spiritualitate. Cu el se
află mai mereu Diavolul, însă, care nu este chiar atât de rău pe cât ar lăsa
propaganda bisericilor stat în stat să se creadă.
&
Acum, ca să fie lucrurile cât se poate
de clare de la început, să vedem cine poate fi Diavolul. Este el Satana, numit deseori
şi Lucifer?
Dacă e vorba de Satana, ei bine, acest
nume apare de multe ori în Biblie, fiind numit şi dumnezeu, fără majusculă, dar, totuşi, dumnezeul acestei lumi, sau dumnezeul veacului acestuia[9],
pe lângă stăpânitorul puterilor văzduhului[10]
sau stăpânitorul
lumii acesteia[11].
Puterile Satanei se întind asupra întregului Pământ,
aşa cum se vede din ceea ce îi spune chiar Diavolul lui Isus Christos la un
moment dat:
5 Şi
suindu-L diavolul pe un munte
înalt,
I-a arătat într’o clipă toate împărăţiile lumii.
6 Şi
I-a zis diavolul: „Ţie îţi voi da toată
stăpânirea
aceasta şi slava lor, căci mie mi-a fost dată şi eu o dau cui vreau
7
Aşadar, dacă te vei închina înainte-mi, a ta va fi toată”.[12]
Citând explicaţia dată chiar la aceste versete în
Biblia în versiunea Anania[13], înţelegem mai bine cum a
ajuns Diavolul să fie dumnezeul acestei lumi, adică a Pământului:
Aducând în lume păcatul
şi, prin păcat, moartea, diavolul a obţinut asupra lumii o stăpânire pe care
însuşi omul i-a conferit-o prin neascultarea faţă de Creator şi supunerea faţă
de Cel-Rău. În acest fel, diavolul a devenit „stăpânitorul lumii acesteia” (In
12, 31) şi exercită asupra omului o tiranie din care numai Iisus Hristos îl
eliberează (îl mântuieşte) prin jertfa Sa răscumpărătoare.
Cât priveşte numele de Lucifer, pe limba
noastră Luceafăr, este reprezentat prin ceea ce se cheamă în Biblie steaua dimineţii.
Un simplu citat din Apocalipsa lui Ioan va lămuri totul:
Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă
mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla
lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii“.[14]
&
Diavolul care apare în poveştile vieţii
lui Gil aduce mai degrabă cu Mephistopheles din Faust, al lui Goethe, sau cu profesorul Wolland, din Maestrul şi Margareta lui Bulhakov.
Uneori, Diavolul este mai aproape de om
decât Biserica, din păcate. Vorbim aici de Biserică nu ca adunare de oameni,
aşa cum este ea prezentată în Biblie, ci ca instituţie care exprimă, din
păcate, mai mereu păcatele omeneşti.
Poate că de aceea pare că Diavolul este
mai aproape de noi.
Şi este şi normal să fie aşa, atâta
timp cât Diavolul e chiar în noi...
[1] Matei,
10, Biblia versiunea Anania
[2] Să trăiţi!, similar cu militărescul Yes, Sir! din engleză.
[3] Patrie, în limba română. Sensul de patrie,
de ţară a strămoşilor, este asociat în vremurile propagandei naziste acest
termen folosit intens de Adolf Hitler în celebra sa carte Mein Kampf (1925-26).
[4] A
condus România între 1965 şi 1989.
A avut o perioadă de deschidere către Occident până la începutul
anilor 70. Regimul său a degenerat apoi în cea mai stalinistă dictatură din
blocul sovietic, ducând la înfometarea populaţiei, un cult al personalităţii
dus la extrem şi înrăutăţirea relaţiilor externe până şi cu Uniunea Sovietică.
[5]
Bancurile cu Radio Erevan aveau o
tematică politică, fiind parodii ale limbii de lemn a posturilor de radio de stat
socialiste. Ele creau aparenţa, mai ales intelectualilor uşor de păcălit, că fac cine ştie ce rezistenţă anticomunistă.
[6]
Teoria ciocnirii civilizaţiilor a fost emisă de Samuel P. Huntington încă din 1992,
dar ceea ec se cunoaşte mai bine este cartea sa The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, apărută
în 1996. Teoria sa susţine că principala sursă de conflict în lumea de după
Războiul Rece va fi diferenţa dintre identităţile culturale şi religioase ale
popoarelor.
[7] „[…] în afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi
printre moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bună dreptate. […] Îngâmfarea le este mamă şi trufia
soră; dacă un moldovean are un cal de soi şi arme mai de fală, crede că nimeni
nu-l întrece, nu se va da în lături să se lupte nici cu Dumnezeu, dacă e
nevoie.” Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 309-313
[8] Chewing gum, adică gumă de mestecat.
Foarte la modă pe atunci.
[9][9] în mijlocul cărora dumnezeul
veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, pentru ca ei să nu vadă
lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Cel care este chipul lui Dumnezeu. (2. Corinteni. 4.4, Biblia în versiunea
Anania)
[10] în care aţi umblat cândva după dumnezeul
acestei lumi a, după stăpânitorul puterilor văzduhului b, adică duhul care
lucrează acum în fiii neascultării, (Epistola
către Efeseni. 2.2, Biblia în versiunea Anania)
[11] Acum este judecata acestei lumi; acum
stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.
(Ioan,
12.31, Biblia în versiunea Anania)
[12] Luca. 4, Biblia în versiunea Anania
[13] Versiune
a Bibliei unde ediţia curentă a fost confruntată cu alte 13 versiuni
reprezentative, ca şi cu textele
originale. Diferenţele mari între versiunile greacă şi ebraică sunt semnalate sau
comentate în note.
[14] Apocalipsa
22.16, Biblia în versiunea Anania
Fragment din
ATRACŢIA DIAVOLULUI
de Eugen Matzota,
roman pseudo-autobiografic în curs de fermentaţie
