Cu RATA la Viena
 |
| Românii la Budapesta |
Căldură mare, ce
mai, ca la Bucureşti!
Fără celebra
întârziere balcanică, parcă uşor stânjenit de acest lucru, iată că trage la
peron Rapidul Bukarest-Wien. Mă uit pe bilet, am loc
rezervat chiar în ultimul vagon, evident, doar suntem ultimii mai la toate.
Iau geanta mea discretă de voiaj şi mă prezint
la uşa vagonului, acolo unde naşul austriac îi petrece cu vederea-i ageră pe
toţi.
Şi are ce vedea!
Deşi mai e o jumătate de oră bună până la
plecare, deşi vagonul e pe jumătate gol, o mulţime oameni transpiraţi se
calcă-n picioare să urce. Sunt aceeaşi colegi de-ai mei români, ca să le spun
mai delicat, aceia care ne reprezintă prin lume, de ne ştiu toţi, şi încă ce ne
mai ştiu...
Mă simt un intrus, pentru că nu vorbesc prea
bine dulcele lor grai, aşa că stau să mai fumez o ţigară, că-n tren nu se mai
fumează. Printre tinerii manelişti, iată şi o băbuţă care târăşte nişte
paporniţe. Nu le poate căra, aşa că le trage după ea, una câte una. Naşul se
fereşte cu delicateţe. Ştie el de ce. Noi vom afla abia a doua zi.
Toate la rândul lor, însă…
Plecăm, până la urmă.
Dumnezeu are grijă de mine şi mă plasează
într-un compartiment de intelectuali, unde suntem jumate-jumate: doi vorbesc
româna literară, ceilalţi doi, cealaltă limbă.
Uşor-uşor, trece noaptea şi ne trezim la Budapesta. Nici nu
opreşte bine trenul şi o tânără aparent normală, proaspăt trezită, se duce
liniştită la WC şi
face ceea ce în mod normal face şi acasă în fiecare dimineaţă. Naşul austriac nu
spune nimic.
Ce-ar putea spune, nu? Nici nu iese bine
cucoana satisfăcută şi locul îi este luat de un manelist, ce să fac, n-am găsit
un termen mai dur, care face şi el o treabă. De data aceasta şi mai adevărată.
Rezultatele eforturilor românilor noştri lasă
încă o urmă în Budapesta, aşa cum armatele române au intrat de două ori în
secolul trecut. De data aceasta, urmele se plasează exact între liniile gării
Keleti, ca o nouă victorie a românismului adevărat asupra civilizaţiei!
În fine, ne apropiem de Wien. Cu disperarea tipică
pensionarilor care aleargă să plătească impozitele pe data de 3 ianuarie ale
fiecărui an, iese pe hol băbuţa menţionată mai sus. Târăşte după ea prima
sacoşă de bişniţar. Se uită la mine cu ochi de câine iubitor, dar nu cedez şi
intru în compartiment la timp.
Bine fac! Iat-o că trece lăsând în urmă o dâră
de la peştele stricat care umple sacoşele.
Atunci îl înţeleg pe naş.
Atunci îi înţeleg şi pe ei, pe ceilalţi, cei
care se uită la români ca la nişte ciudăţenii, ca să fiu delicat.
Şi tot atunci mă gândesc că eu sunt coleg cu
ei, cu aceşti oameni minunaţi care-au dus dincolo de hotare mândria acestei
ţări. Aş putea merge mai departe să spun că suntem compatrioţi, dar n-o fi prea
mult din partea mea?
Dacă nu m-acceptă? Că eu nu gust o manea
adevărată, nu sunt ca ei, care sunt cei mai mulţi?
Sunt eu nebun, că nu-s ca ei? Dacă sunt doar
un intelectual şovăielnic iar ei sunt cei adevăraţi?
N-ar fi oare bine să pun mâna pe mop, să şterg
urmele ei, să şterg urmele lor?
Mă voi retrage, încă o dată, din calea lor,
poate într-o lume virtuală, poate pe Net.
Acolo nu pot trece dimineaţa spre WC, nici nu
pot lăsa balele lor.
Cele de la peşte, desigur...
