Cameron vs. Cameron

Contextul în care are loc această confruntare, imediat după apariţia celebrelor documente Panama Papers, este următorul:

 Prin 2013, Comisia Europeană verifica cu o delicateţe apropiată de impotenţă unele oferte fiscale de a acţiona în calitate de “paradisuri fiscale”, oferte făcute de Irlanda, Luxemburg sau Olanda unor mari companii, cum ar fi Apple şi Starbucks. Se vorbea atunci de concesii ilegale şi chiar de mită. Doar că nu se vorbea, ferească Dumnezeu, de cine ştie ce fărădelegi, ci se dorea doar o explicaţie a sistemului fiscal, în folosul, de fapt, al companiilor ce doresc relocarea.

Prin august 2014, onorabila publicaţie Financial Times, care ştie mai mereu bine ce spune, vorbea despre trei bănci americane, mai exact Bank of America, Citigroup şi Morgan Stanley, care făcuseră deja un scenariu pentru momentul în care Marea Britanie va părăsi Uniunea Europeană.

 Poate că era cam devreme dar, iată, la puţin timp după apariţia scandalului Panama Papers, acest lucru este mai aproape ce oricând.

Atunci era vorba de un referendum pe care Londra voia să-l organizeze în 2017. Acum, acest referendum bate la uşă. Şi, pentru a face lucrurile mai complicate, cel care e un fel de campion al rămânerii în Uniune este, deodată, pus în penibila situaţie de a deveni cel mai mare pericol.

E vorba, desigur, de David Cameron, premierul Marii Britanii, pus la zid de presă, ca să nu mai vorbim de duşmanii lui politici.

Cum a pierdut Cameron lupta cu presa? Simplu, neştiind cum să gestioneze o situaţie banală pentru orice politician, ceva care se învaţă la managementul crizelor, aceea în care este acuzat de ceva, în cazul lui de implicarea tatălui său în scandalul Panama Papers. Acesta făcuse ceea ce alte milioane de englezi făcuseră înaintea lui, investind în fonduri de pensii ce investesc mai departe, să folosească un fond creat în Panama.

Nimic deosebit până acum… Dar, iată că, sărind în apărarea tatălui său, Cameron a inflamat spiritele, existând acum bănuiala c-ar ascunde ceva, cu noi dezvăluiri ce apăreau treptat, ajungând la suma de £200.000 pe care mama lui i-a făcut-o cadou la moartea tatălui său, în 2010. Sigur, s-au evitat nişte taxe, dar totul este legal şi firesc.

Cu aceasta, poate chiar mai devreme, povestea s-ar fi terminat. În alte vremuri, nu acum, când Cameron este liderul campaniei pentru rămânerea în Uniunea Europeană.

Chiar dacă pare a fi un bun premier, comparabil cu Tony Blair, ceea ce e de laudă, afacerea Panama Papers l-a lovit puternic şi reacţia sa lentă, lipsită de orice urmă de spontaneitate, a agravat situaţia, mai ales că nu e prima oară când nu poate stăpâni o asemenea lovitură de presă. Nu mai vorbim de faptul că a negat totul, deşi era evident că minte, pentru ca apoi să recunoască eroarea.

Probabil că nu este atât de slab cum pare acum, mai ales când este criticat şi din stânga de laburişti, şi din dreapta, de celebrii eurosceptici ai lui Nigel Paul Farage, liderul UK Independence Party (UKIP), dar nici aşa de minunat cum îl văd admiratorii săi.

Una peste alta, tendinţa de a vota pentru ieşirea din Uniunea Europeană a crescut brusc de la apariţia Panama Papers, ceea ce-l face pe David Cameron cel mai mare duşman al său şi al proiectului său de a rămâne în Europa unită.

Oare cine va învinge: Cameron pro sau Cameron contra?