Maidanul lui Banciu (partea a patra)
Gânduri de Eugen Matzota
După toate celelalte trei articole scrise despre atacurile numitului Banciu asupra valorilor comunității armâne, am ajuns la înțelepciunea de a găsi și ceva bun în toată povestea asta tristă.
Ciudat, poate, dar cuvintele scuipate cu dispreț la ceas de seară au reușit să creeze un fel de mișcare de redeșteptare în rândurile armânilor și, iată, și a românilor. De aceea, îi mulțumesc că este atât de disprețuitor!
Pe de altă parte, cu teoria conspirației în cap, mă gândesc că, mai știi?, chiar asta o fi urmărit…
Desigur, pentru cine știe cam ce-a făcut România pentru armâni în ultimii 150 de ani, s-ar înscrie pe linia unei politici ciudate, care ne duce cu gândul la asimilare, mai degrabă.
Pentru că, la o analiză mai atentă, se pare că România a făcut mai mult rău decât bine.
Să mă explic…Din secolul XIX
încă, există o lipsă de înțelegere a înțelegerii complexității chestiunii armânilor,
și mă refer aici la politica de stat a României. Din păcate, încă de pe vremea
lui Alexandru Ioan Cuza, românii n-au vrut sau n-au putut să înțeleagă cine
sunt armânii.Poate că și armânii
au avut afinitățile lor de moment, e posibil, dar un stat nu poate rata șansa
de a avea în poziții importante din Balcani oameni care să fie prietenii ai românilor,
frații lor? Armânii seamănă cu evreii și poate că de-aceea acest Banciu îi
tratează așa de mizerabil, din invidie pentru pozițiile pe care le ocupă în lumea
decizională.
Dacă marele nostru
savant Nicolae Iorga ar fi trăit din plin vremurile acelea de la început de
secol XX, altfel s-ar fi desfășurat lucrurile.
,,Nou-răsărita chestie macedoneană, […] – poate ar fi fost mai bine să vorbim de o cultură susținută în dialectul aromânesc, căci aceasta ar fi mai folositor—, nu atinge interese vitale ale României, și de aceia se putea privi liniștit desvoltarea lucrurilor. România era să fie mulțumită cu recunoașterea (Maiu 1905) a naționalității aromâne din partea Turcilor.”[1]
Așa spune Iorga în
anul 1928, cam târziu pentru armânii care mergeau la școlile românești din
Balcani, unde învățau româna, nu limba lor strămoșească.
Bun.
Poate că această politică de asimilare, cum este numită astăzi, n-a dat roadele
așteptate. Poate că e nevoie de asemenea oameni care să-și denigreze frații,
uitând de marii armâni Șaguna, Mocioni sau Gojdu, care toți au luptat pentru
valorile românești în fața ofensivei de asimilare ungare.Apa
trece, pietrele rămân…
Tot așa va trece și Banciu, pentru că armânul nu piere!
[1]
[1] Iorga,
Nicolae, Istoria poporului românesc,
trad. din lb. germ. de O.E. Ionescu, vol. IV, partea a II-a, Ed. Casei
Şcoalelor, 1928, p.72
