Simțim că demult nu mai putem trăi într-o Românie
patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai mulțumește România eternă;
vrem o Românie actuală.
Așa spunea Constantin Noica în 1943, într-un moment în care tancurile
lui Hitler păreau că nu mai pot fi oprite și acel Reich de o mie de ani
devenea perfect realizabil. Se dorea un fel de Românie idealizată, cu
oameni perfecți și fără vicii, o mulțime ordonată, alcătuită din
particule identice, sau măcar foarte asemănătoare, numite Omul Nou.
Cam
așa voia și Ceaușescu, o mulțime de păpuși ușor de manipulat, ceva care
este redat foarte bine pe coperta albumului EQUINOXE, al lui Jean
Michel Jarre, sau, mai bine în stilul inimitabil al albumului THE WALL
al lui Pink Floyd. Și mai relevantă este imaginea acelor ciocane în
marș, ordonat mergând la moarte pentru cauza altora.
Totul este perfect fezabil într-o societate care, vorba lui Caragiale,
nu are ”prințipuri”, nu mai are nimic, nicio valoare, nimic pentru care
să lupte.
Are doar televizor, exact cum spunea Orwell, cu mult înainte ca televiziunea să ia mințile maselor.
Ei, eu nu vreau această Românie, vreau una care să fie trează, care să
aibă ceva de spus, nu să ia totul de-a gata din ce spun evangheliștii
televizați. Mai ales când aceștia sunt modele de incultură, promovate
special pentru a lua mințile celor care mâine se vor duce la vot, ca și
cum ar merge la tăiere sau, ca în THE WALL, în mașina de tocat.
De aceea, această revistă ar vrea să scuture puțin această Românie amorțită.
Am zis!
Așa să-mi ajute Dumnezeu!
