ION: Departe de lumea lui - Eugen Matzota

De Eugen Matzota 

  

S

e aplecă să ia hârtia și, deodată, toată lumea asta a lui se prăbuși în gol, cu el cu tot…

Îl trezi o zguduitură care-l lovi cu capul de ceva tare. Deschise încet ochii, de parc-ar fi trecut o noapte peste el și poate chiar așa și era, sau poate că era noapte și visa. Ceva lipicios și cald se mișca pe mâna lui și, ca să vezi, era chiar cățelul pe care-l văzuse la geamul vagonului, bucuros că mai avea pe cine să țopăie.

-           Nu te speria, că te place, altfel te-ar fi lătrat, auzi el o voce pe care n-o mai auzise de când, oare? Ah, de pe peron, gândi Ion repede și deschise ochii la fel de repede și-o văzu pe Doamna, chiar aici, în fața lui!

Duse mâna la cap, da, se lovise de geam, asta era clar, dar ce căuta acolo, de ce nu era înapoi spre lumea lui și mai era ceva în neregulă, biletul, unde era biletul? Se pipăi prin buzunare, nu nici vorbă de bilet. Ciudat, o fi rămas pe peron, asta se poate, dar ce căuta el în tren?

-           Hai, stai liniștit, i-am spus eu controlorului că i-ai mai arătat o dată biletul și l-am convins, doar din priviri, spuse zâmbind Doamna, ca și pe tine, de altfel… Nu pricep cum ai prins trenul, dar e bine că vii cu mine, am să-ți arăt ceva, neapărat, și asta nu puteam s-o fac decât dacă voiai și tu.
-           Da, nici eu nu știu și nici nu înțeleg, spuse Ion, dar nu-și bătu capul mai mult. Și nici nu vreau să știu mai mult, doar unde mergem și, dacă se poate, de ce trebuie să merg eu acolo, că mă așteaptă Părintele, și…

Doamna zâmbi din nou și se uită cum numai ea știa s-o facă, direct prin sufletul lui, drept care lucrurile deveniră brusc clare și Ion se liniști. Înțelesese, acum cum îi spusese și Părintele de-atâtea ori, că timpurile lor se va întâlni atunci când trebuie, chiar dacă sunt timpuri diferite, cu direcții diferite și finaluri diferite, dacă există finaluri de timp. Acum, el avea parte de timpul său, care, iată era același ca al Doamnei, pentru cât era să fie dat a fi!

Afară, în lumea care fugea în spate, se făcea încet-încet întuneric, umbrele deveneau din ce în ce mai lungi și culorile se topeau în tonuri de gri. Doar Doamna își păstra veselia și culorile care o prindeau atât de bine de-ai fi spus că era chiar fericită.

Chiar deasupra ei, se afla o oglindă, așa cum știa Ion că se află în fiecare compartiment de tren care se respectă. Cu gândul de a vedea dacă n-o face de rușine și poate s-o însoțească, Ion se ridică puțin, nu să deranjeze, dar cât să se vadă cum arată.

Din oglindă se uita tot el, tot Ion adică, acela care nu apucase să ia biletul de pe peron, doar că era schimbat, nu mult, dar cât să fie altfel, mai tânăr și mai luminos, cu mult prea colorat în lumina tremurândă a amurgului. Nu e rău, se gândi Ion cu gândul la faptul că fusese chiar deștept când se îmbrăcase de dimineață cu hainele de sărbătoare. Mai în spate, la vreo cinci metri, deși n-avea unde să fie, era o umbră sau cineva mai cenușiu, mult mai cenușiu decât Ion, care dispăru imediat ce se-ntoarse să vadă mai clar.

Se mai uită o dată în spatele său, să nu se așeze cumva pe cățel, când, ce să vezi, acolo stătea chiar el, Ion! Visez, e clar, își spuse primul Ion, și se pișcă de mână, sau așa crezu că face, că părea că nu mai are mâini. Se uită înapoi în oglindă, că, oricum, nimeni nu-l mai băga în seamă, nici cățelul care-l lingea acum pe Celălalt, și văzu că nu mai era decât un cap care-l privea, cam atât se vedea.

Parcă mai era ceva și mai jos, dar nu era prea clar, parcă o mantie, ceva, dar sigur nu avea și picioare. Cu mâinile se lămurise deja…  

Ce somn o fi și acesta, coșmar curat, ce mai, își spuse Ion, bucuros că măcar poate vedea și gândi. Vru să-i spună și Doamnei asta, că doar n-o vorbi cu Celălalt, dar degeaba,  nici măcar cățelul nu-l vedea sau auzea!

Țăcănitul sacadat al roților de tren începu să se atenueze din ce în ce mai mult, de parcă s-ar fi scufundat într-o apă adâncă și poate chiar așa era. Cei doi vorbeau, gesticulând, dar Ion nu mai auzea nimic acum, ba chiar și lumina devenea din ce în ce mai slabă, drept care se așeză pe banchetă, sau așa i se păru că face.

O dată cu sunetele și lumina care dispăruseră treptat, compartimentul se făcea din ce în ce mai mic, atât de mic încât se prelinse prin gaura de ventilație, undeva dincolo, unde se zărea o lumină prin întuneric.

De departe, zgomotele agitației de mare oraș creșteau și, o dată cu ele, și lumina. Apăruseră și culorile și, deodată, Ion se trezi chiar în gara imensă, cu oameni care se agitau, dădeau din mâini, fluturau batiste.

Și el, Ion adică, era din nou el, doar cu vreo zece ani mai tânăr. Noroc că moda nu se schimbase prea mult, altfel oamenii-ar fi băgat de seamă că Ion nu era de-al lor. Așa, nimeni nu văzu asta și Ion o luă ușor spre capătul peronului, că doar n-avea să rămână acolo ca un prost, nici el nu știa de ce mergea grăbit, dar într-acolo mergeau toți cei care coborau în gară și toți erau grăbiți. Umbrele lor erau din ce în ce mai lungi.  

În fața lui, la vreo zece metri doar, era Doamna, cu celălalt Ion, mai bătrân, dar asta nu părea a fi nici treaba lui acum, și nici timpul lui… Ei, doar ei dintre toți, nu se grăbeau, așa că Ion simți că acesta e un semn că pe el îl așteaptă și mări pasul.

Poate că făcu zece pași, poate doar unul, nici nu conta, căci ei păreau că stau pe loc și-l așteaptă în dreptul unui stâlp care împărțea peronul în două, și puse mâna pe umărul lui stâng, chiar al lui, că doar tot el era, nu-i așa? Doamna se uita în dreapta, în jos, să vadă cum se descurca minunăția aia albă de cățel, nu cumva să-l calce vreun cărucior.

Se uită și Ion în jos, în dreapta, din instinct, și atunci văzu că nici Doamna, nici cățelul n-aveau umbrele alea lungi de seară.

Nu apucă să se gândească prea mult, deși știa de ce n-au umbre, când cel care-o însoțea se-ntoarse spre Ion, ce să vezi, era Părintele, tot așa, cu vreo zece ani mai tânăr, că nu prea avea fire albe, nici începutul acela duios de chelie.

În clipa aceea, totul se opri, și Doamna, și cățelul, și oamenii, și zgomotele se adânciră undeva printre linii. Culorile pieriră cu totul, chiar dacă amurgul le ștersese deja în mare parte și singurii care păreau vii erau ei trei. Totul era mort sau împietrit, înțepenit în timp. Doar stâlpul unde se opriseră mai păstra ceva din culoarea aceea de camuflaj, de prin timpului ultimului război, probabil.

-         Ai uitat ce ți-am spus, zâmbi Părintele mai tânăr, nu-i nimic, acum ai văzut pe pielea ta cum e să vrei tu neapărat să fii în două timpuri. Credeai că poți fi tot tu, și tot în același timp, ba chiar și în același timp?

Ion dădu să se întoarcă Doamnă, să-i ceară să-i confirme că nu e nebun, că nu visează, că nu e acolo, și prinse exact momentul în care imaginea ei se destrăma ca o perdea de fum. Prin ea se vedea din ce în ce mai bine tabloul lumii cenușii din jur.

Când se lămuri că Doamna chiar dispăruse acolo, sub ochii lui, Ion se-ntoarse spre Părinte să-i confirme el că nu visează, dar nici acesta nu mai era unde fusese, în stânga stâlpului. Ion se mai uită o dată în dreapta, apoi iar în stânga, doar-doar o vedea cu pornește din nou filmul vieții sale, sau măcar visul vieții sale.

Totul era împietrit, ca într-o fotografie veche, alb-negru, doar stâlpul părea că se mișcă, într-un fel, cât era el de stâlp bine înfipt în beton. Ce să fie, oare, se întrebă Ion, dar vedea să se miște ceva, nu se simțea nicio vibrație, nici un sunt, nimic, era o liniște de moarte.

Oi fi murit, gândi Ion, d-aia și am asemenea vise de om mort, dar nu se lăsă așa, cu una, cu două. Se apropie de stâlp și puse mâna pe el, să vadă dacă nu e o iluzie, deși se vedea și umbra lui prelungită peste linii.

Abia atunci văzu oglinda colorată. Fusese acolo tot timpul, probabil, dar el pur și simplu n-o văzuse, c-avea ochi doar pentru cei doi. Și, pentru că tot se gândea la ei, îi văzu undeva, dincolo de oglindă, sau doar oglindiți în ea, cum se îndepărtau gesticulând de zor, ca și cum toată lumea era a lor, și poate că așa și era.

Se apropie de ea, să vadă mai bine, și, atunci, mai apăru cineva în spatele lui, cenușiu și întunecat, neclar și îndepărtat. Ion se-ntoarse repede, să nu-l piardă, și ameți, dar nu din cauza mișcării bruște, ci pentru că lumea aia cenușie începuse să se învârtă din ce în ce mai repede, cu el cu tot.

Simți că totul se va pierde dacă nu se sprijină pe ceva viu și puse o mână pe stâlp, dar totul se învârtea acum cu stâlp cu tot și se pierdu într-un alt timp…

Fragment din noul meu roman