De Eugen Matzota

Cobora drumul frecându-și mâinile, hotărât lucru, era mult prea frig pentru o zi de iunie, ba chiar de Sânziene, își zise Ion în gând, neîndrăznind să înjure, așa, din senin, cum făceau alții, cu mare ușurință, fără a se teme de Cel de Sus. El nu era ca ei, nu mai era ca ei vorbă, și nici n-avea să mai fie...

Soarele pornise să urce vesel, încercând, parcă, să șteargă monotonia colbului în care tare le mai plăcea copiilor să se-afunde, cam cum le place și porcilor în noroi. Fusese până la Cișmele, să se spele în apa curată și rece, așa cum făcea de multă vreme-n fiecare dimineață, un loc plin de verdeață, înconjurat de paltini, unde apa țâșnea printre pietrele rare, tocmai sus, în deal.

De-aici venea mai tot satul de lua apă, cum știau din strămoși, probabil, cu cobilița, o bucată de lemn, curbată, lungă de vreo doi metri, purtată pe umăr de femei, de regulă, și de care atârnau două vedre. Era bună și apa din fântână, dar puțină lume avea așa ceva pe-aici, când cea de la Cișmele parc-avea alt gust, cu totul deosebit.

Era o zi obișnuită, numai că, pentru el, neașteptat, ea luase haine de sărbătoare, și promitea chiar să-i schimbe viața. Să nu ne grăbim, însă…

Și azi, ca de obicei, își lăsase pe o piatră inelul dat de tatăl lui când făcuse 18 ani, un inel cam mare, după a lui părere, care nu dădea doi bani pe podoabele din aur, poate doar pe cele din argint, și asta cu indulgență. Inelul nu era gros, așa cum le plăcea nepricepuților să fie, ci fin, dar suficient de ferm încât să susțină piatra aceea neagră, cu reflexe la fel de negre, care-i părea lui Ion prea mare, totuși.

- Când va fi să te îndoi de ceva, când oi fi la greu, îi spusese tatăl lui, să duci inelul la frunte, exact între sprâncene, și să stai așa preț de un minut. Apoi, ai să vezi că totul va fi mult mai simplu și clar ca lumina zilei, de-ai să te miri cum de nu văzuseși nimic de la bun început. Dar să nu-l dai nimănui altcuiva, că-ți este doar ție potrivit, iar altora, potrivnic, nici să nu ceri lucruri care nu se cuvin a fi cerute.

Chiar așa și fusese, de câte ori nu-l scosese la liman! Ciudate erau, câteodată, sfaturile tatălui său, dar nu le punea niciodată la îndoială, cum ar fi îndrăznit, deși, uite, tare l-ar mai fi întrebat cum de-i trecuse prin cap să-i dea un asemenea nume, atât de ciudat, nu unul normal, ca Gheorghe sau Ion, ci tot un fel de Ion, dar altfel, auzi, și tu Iod!

Sigur, știa, aflase până la urmă ce însemna în Kabbală, era al doilea nume divin, și că i-l pusese pentru că era primul născut, dar, totuși... Noroc că funcționarul îl trecuse în certificatul de naștere Ion, cum i se păruse că-i spusese tatăl și cum i se părea normal, un nume simplu, comun, nu?

Se lovise ieri rău de tot la mâna dreaptă, de parc-ar fi dat cu pumnul într-un zid de piatră, nici nu știa bine cum, și-acum trebuia să se sprijine exact pe palma lovită. Apa era rece, și limpede, deși izvora chiar din mijlocul pietrelor, pic de praf nu era de jur-mprejur, lutul moale abia apuca să se-ntărească puțin, că iar se umezea la loc.

Acum, încercând să-și schimbe puțin poziția, că apa era mult mai jos decât pietrele de care se sprijinea, văzu o șopârlă mică și zglobie, simpatică, de felul ei, care-și căuta un loc mai bun, pe niște pietre mai însorite, probabil. Până să apuce Ion să facă vreun gest, șopârla trecu iute peste mâna lui bolnavă și dispăru, la fel cum apăruse, printre pietrele umede.

- Semn bun, maică, semn bun, îi spuse o femeie bătrână, firește, cele tinere se strecurau să nu care atâta, și care tocmai își potrivea vedrele pe umeri, dacă a găsit ea de cuviință să treacă tocmai peste mâna beteagă, e că te vindeci. Ai noroc, mare noroc ai, că nici n-am mai văzut d-astea p-aci, doar prin pădure, continuă baba, și, clătinând din cap a bine sau a rău, plecă, în mers legănat.

Cam ca o rață, așa merge, nu se putu opri să gândească Ion, n-o spunea el cu răutate, dar tot nu dădea bine, ai fi zis că nu vede decât ce-i urât în toate, și, nu era așa, nici vorbă. Numai că, uite, așa ieșea, și nu-i plăcea, tot voia să se schimbe, știa că nu e bine, că nu e frumos, că răul atrage rău, dar, degeaba, parcă era un făcut!