Iarba verde de-acasă - Eugen Matzota
De Eugen Matzota
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă apropii de meleagurile natale, când ajung sus, la Piatra Craiului, cum ar veni, simt c-am din nou vârsta cea mai frumoasă. Și asta mă face să simt că trăiesc cu adevărat, nu mă strecor printre zile și nopți.
Vorbisem ieri de Palatul Baroc de pe vremea când mă jucam cu Adi Pintea și-am ținut neapărat să refac traseul. Ei, cam greu acum, că e cu ceva mai greu să urci panta, mai e și sens interzic…
Sigur, există oameni care merg pe jos, chiar eu i-am văzut, dar, de la o vârstă, te respecți…
În fine, am ajuns de-am parcat la Șirul Canonicilor, am trecut pe lângă acea superbă biserică de unde știam de când eram mic că se-aruncă unii oameni și mi-a apărut Palatul.
O minune ce arată cum îl știam de mic, mult mai bine îngrijit, însă. Dar nu asta voiam să spun în mod deosebit. Magnoliile tocmai explodaseră, la fel cum o făceau și acum niște mulți ani. Oamenii se plimbau la fel de fericiți în spațiul acela miraculos.
Unii doar stăteau pe vreo bancă, alții încercau să cuprindă frumusețea florilor de magnolii. Dacă n-aș fi văzut hoarda de mașini parcate chiar în fața Palatului, aș fi crezut c-am ajuns înapoi în timp, acasă.
Și pentru o clipă ce durează și-acum, chiar eram acasă.
Poate că drumurile mele-ar trebui să-și găsească liniștea de aici. Aici, unde mă simt iar acela care credea că lumea e a lui.
Și așa a și fost, din când în când...
Mai mult... / More...
