La doi pași de libertate - Eugen Matzota

De Eugen Matzota

Sigur că sunt mândru că m-am născut într-un oraș cum este Oradea, oraș care fusese categorisit într-o publicație franceză ilustrată din 1855 ca fiind cel mai frumos oraș din Ungaria! Nu mai dau explicații de ce din Ungaria și nu din Transilvania…
Oricum, ceea ce numim azi Budapesta nici era pe-atunci, ci doar Buda și Pesta, unite abia în 1873, așa că Oradea n-avea concurență.

Înainte de 1990, n-am avut norocul să văd cu ochii mei cât de crunt poate fi capitalismul. Singura oară când aș fi putut și eu să ies din țară, până la Budapesta, într-o excursie pentru studenții din Timișoara, am fost pur și simplu tras pe sfoară de un amic de familie.

Acesta, șef mare în Miliție, m-a chemat la el să stăm de vorbă și, așa părintește, cu zâmbetul pe buze, mi-a spus că nu voi putea merge, că nu primesc viza.

Mai mult:
– Știi, copiii cadrelor trebuie să-și cunoască bine patria, mi-a adus aminte generalul, la fel de părintește.

Și, uite-așa, am avut ocazia să-mi cunosc bine orașul natal…
Uite, clădirea asta vopsită într-un fel de roz-bonbon, fusese Biblioteca Regională, apoi Județeană, unde eu citisem într-a doua TOT ce era la rafturile pentru copii!

Biserica aceea cu acoperiș verde, așa cum îmi aduc aminte din anii ’60, trebuia dărâmată. Credincioșii, catolici, că asta contează, au păzit-o zi și noapte vreo două săptămâni, până s-a renunțat la operațiune de curățire tipic comunistă.
Acum, sigur, la București nu știu să fi păzit cineva Sfânta Vineri, poate mă înșel, dar asta e o altă poveste…

Aici, la câțiva kilometri de altă lume, comunitatea contează, nu familia…

Dar și asta e o altă poveste.

Mai mult... / More...